LE TALMUD

Le Talmud, ou l’enseignement. 

« La Bible est la clé de voute de Judaïsme, mais le Talmud est le pilier central qui, s’élanceant des fondations, en soutien l’édifice intellectuel et spirituel.  Pivot de la créativité et de la vie nationale, le Talmud est, à bien des égards, l’ouvrage le plus important de la culture juive» .[1]   

Et pour souligner une fois de plus le rôle du Talmud pour la religion et la culture  juive le même auteur écrit :

« Aucun autre texte n’a jamais exercé, une influence comparable, théorique aussi bien que pratique, sur la vie juive modelant son contenu spirituel et offrant un guide de conduite ». [2] 

Il continue en rappelant que les juifs étaient conscients de ce que le Talmud leur apportait c’est pourquoi ils le chérissaient et leurs ennemies le savaient également c’est pourquoi le Talmud était la cible de ceux qui persécutaient les juifs et qui avaient tenté de le détruire à plusieurs reprises pendant les siècles. 

Pour Marc – Alain Ouakinin le Talmud est la somme des interprétations de la Bible,  donc  la somme de la Torah orale, ou la récapitulation de la Loi orale, « élaboré à l’issue d’un travail d’érudition mené sur plusieurs siècles, par des sages qui vécurent en Palestine et en Babylon jusqu’à l’aube de Moyen Age». [3] Le Talmud est le réceptacle de la sagesse juive rassemblé pendant des siècles.  

« Engagés presque tous dans la vie professionnelle, les sages du Talmud n’étaient pas enfermés dans un tour d’ivoire.  Beaucoup maitrisaient plusieurs langues, et pour être membre de Sanhédrin, il fallait obligatoirement être spécialistes de plusieurs sciences et de diverses langues.   Cette érudition est  manifesté dans le Talmud, chaque sujet annexe devenant lui-même Torah». [4] .  

Il y a deux talmuds : le Talmud du Jérusalem développé par les rabbins de l’Académie de Yavné  qui a été achevé  à la fin de IV eme siècle et le Talmud de Babylone. Car,  alors que Rome devint le centre du Christianisme, Babylone  devint en effet un centre effervescent pour le Judaïsme. Ce Talmud de Babylone achevé plus tardivement, les années, 650 et compte 8. 744 pages. 

« Le Talmud de Babylone a remplie une fonction décisive dans l’histoire du peuple juif : il a montré comment le judaïsme devait s’adapter au diffèrent milieux sociaux politiques  de la Diaspora ». [5]  

Il a été adopté par les Juifs d’Espagne, d’Italie, de France et d’Allemagne.   La rédaction du Talmud existe à la fois en Hébreu et en judéo-araméen.

Le Talmud a deux composantes principales : La Mishna et la Guémarra. 

La Mishna

La Mishna est une compilation des lois.  Commentées en détail, elle donne naissance à la Guémara qui présente souvent des opinions diverses sur le même sujet ou parfois même sur le même verset.

La rédaction de la Mishna commence, selon Marc Alain Ouakinin, deux siècles avant l’ère Chrétienne et se termine durant le deuxième siècle de l’ère chrétienne[6]   Elle  « regroupe toute la doctrine et les fondements sacrés de la civilisation hébreu .»[7]

La préoccupation de chaque Juif devrait être de faire la volonté de Seigneur à chaque instant et dans chaque aspect de sa vie et, puisque la Torah ne donne pas de détails concernant certains aspects de la vie, c’est la Mishna qui s’est chargée de les définir nous informe André Chouraqui. 

La Mishna comprend les 613 commandements de la Loi et a été rédigée après la chute de Jérusalem en 70 ap. J.-C., quand les Juifs qui avaient tout perdu se sont concentrés, avec beaucoup de dévouement sur l’étude de la Torah.  Elle contient surtout des commentaires sur la partie narrative de la Torah.   Elle est le résultat de l’œuvre intense d’exégètes qui vivaient en Terre Sainte et qui l’ont rédigée dans un hébreu tardif, mais « d’une élégance raffinée »[8]

Midrach

Le Midrash (« interprétation, enquête ») est l’exégèse classique des Textes Sacrés telle qu’elle s’est développée en Terre Sainte.  Des rabbins ont même considéré les Evangiles comme des Midrashim du Premier Testament.  

Le Judaïsme a deux aspects à ne pas ignorer : l’aspect rabbinique, qui exige un respect strict des lois et de leur caractère juif, et l’aspect qui se caractérise par  une ouverture qui conduit toujours au progrès et à l’universalité.   Les textes qui interprètent la Torah tels que ceux mentionnés ci-dessus en font la preuve.  

On s’est demandé, considérant l’importance donnée aux textes, si les textes ne deviennent pas objet d’idolâtrie.   Question à la quelle Marc Alain Ouakinin réponde négativement car, affirme t-il il ne faut pas enfermer le texte dans une seule et unique interprétation mais lui donner son sens infini « Dans le Talmud il ne s’agit pas de comprendre toujours  Mieux le sens unique que le texte est censé renfermer, car ce serait alors une manière de s’approprier Dieu ; d’enfermer l’Infini    Non, il s’agit d’interpréter les textes de telle sorte que la parole qu’ils contiennent – et qui est unique – soit comprise dans tous les sens possible. Le Talmud ne dit pas Le sens de la Torah, il ouvre, au contraire, sans cesse la Torah à des nouveaux sens. [9]».  L’interprétation attribue à Dieu la reconnaissance de fait qu’Il est un Dieu infini.  Un Dieu qui ne peut pas être défini car toute définition enfermerait dans la finitude le Dieu infinie.

Le Targoum

L’importance des textes pour les juifs est représenté même par les traductions de TaNaK.  Traductions qui ont eu lieu assez tôt.  Il s’agit de la traduction en araméen ce qui a donné le Targoum et la traduction en grec qui a donné  la Septante.

Le Targoum – de la racine trgm, qui signifie traduction. Il parait qu’à la fin de l’Empire perse la longue parlée  par la plupart de la population de l’Empire   était l’araméen ceci étant le cas même des nombreux juifs éparpillés dans l’Empire et aussi parmi ceux qui sont restés en Judée.  C’est pourquoi, afin d’aider tout le monde à comprendre les textes les élites sacerdotales avaient décidé de les traduire de l’hébreu dans la langue qui était compréhensible pour tous ceux qui participaient aux offices et cette traduction se faisait au début oralement pendant les offices.  L’officiant était accompagné d’un metourgueman qui avait la double fonction de répéter à haute voix ce qui était lu, mais en idiome compréhensible, en araméen donc.    Mais au long  des siècles sont apparu les versions écrites.  « Les plus connues sont celles dites de Yonhatan ben Uzziel, de nome d’un docteur de I er siècle avant notre ère  ;  le Targoum Yerushalimi et le Targoum Onkelos. » [10]   Ce dernier étant considéré une traduction parfaite et se trouve souvent en marge de certains Bibles en hébreu.   Pourtant il y a dans le Targoum des interprétations pas seulement des traductions.  Certains étant assez originales, a noter une dispute entre Ishmael et Jacob, le premier rappelant au dernier qu’il s’est fait circoncis à l’âge de raison par amour de Dieu alors que Jacob s’est fait à huit jours lorsqu’il était incapable de décide, auquel Isaac  lui aurait répondu  que pour l’amour de Dieu il est prêt à sacrifie son être entière ce qui expliquerait le ligotèrent d’Isaac. 


[1] Adin Steinsaltz, Introduction au Talmud, p. 11

[2] Adin Steinsaltz,  Introduction au Talmud, p.11

[3] Marc Alain Ouakinin, La plus belle histoire du monde, p. 76

[4] Steinsaltz, Introduction au Talmud, p/ 14

[5] Mircea Eliade, Histoire des religions ; vol II, p.165

[6] Marc Alain Ouakinin, La plus belle histoire du Monde

[7] Bernard Baudouin, Le Judaïsme,  o.  68

[8] André Chourachi,, Histoire du Judaïsme, p.37

[9] Marc – Alain Ouakinin, p. 65

[10] Gerard  Haddad Lecture de la Bible , p. 165

CONSTANTIN CEL MARE

Mihail Neamțu · 

Azi biserica estica sarbatoreste Constantin si Elena. Constantin Imparatul Roman si mama lui Elena.

Public mai jos o reflectia a lui Mihail Neamtu

Cine a fost Constantin cel Mare?

Istoricii îi numără păcatele, dar eu îl socot patron al Europei creștine. I-am citit biografia și i-am admirat geniul politic. Mama lui, Elena, fusese o simplă hangiță. Tatăl său, Constantiu, era un remarcabil general roman. Treptat, dar implacabil, ambițiosul Constantin s-a convertit de la o mentalitate păgână (venerarea zeului Marte sau Appolo) la credința-n Christus victor. Ce incredibilă transformare!

Fără îmbrățișarea botezului de către acest împărat (chiar și pe patul de moarte, sub ochii lui Eusebiu de Nicomedia), Europa medievală ar fi fost subminată de fragmentare internă, haos și barbarie.

Nu putem nega dimensiunea scandaloasă a vieții private a acestui Pontifex Maximus care s-a botezat târziu, chiar pe patul de moarte. Imnografii bizantini ai Bisericii răsăritene i-au trecut cu vederea faptele reprobabile față de Crispus (cel dintâi fiu) și soția Fausta…

Prin „Edictul de la Milano” (313), milioane de creștini au putut răsufla ușurați. Trei secole de persecuție oficială se încheiau. Trecerea de la politeism la monoteism avea să fie, însă, o adevărată revoluție teologico-politică. Întreaga lui viață, Constantin a căutat să-și legitimeze guvernarea monarhică prin căutarea rădăcinilor cosmice ale puterii, altfel spus, prin venerarea celei mai puternice Divinități. N-a iubit democrația, așa cum o înțelegem astăzi, socotind că orice formă de autoritate trebuie subordonată Principiului universal sau Tatălui ceresc.

Căutând pacea religioasă în Imperiu, el a găzduit la Niceea (325) primul sinod ecumenic al Bisericii, chemat să rezolve cea mai grea dispută hristologică a Antichității târzii. N-a înțeles dogma trinitară și egalitatea ontologică dintre Dumnezeu necreat și Logos. L-a exilat pe Atanasie cel Mare, episcopul Alexandriei, făcând concesii partidei lui Arie. L-a invitat la palat pe Antonie cel Mare, părintele pustiei egiptene, dar s-a trezit cu un refuz politicos.

Strategul născut la Niș (în Serbia de astăzi) vorbea grecește și latinește, citind tratate de teologie, atacând năpraznic în luptă, fiind pasionat de arhitectură și artă, dar și un mare apărător al martirilor persecutați sub Dioclețian (de unde și formula hagiografică: Ισαπόστολος Κωνσταντίνος).

Sub raport militar, el a recucerit o parte din Dacia abandonată de împăratul Aurelian. În plan economic, Împăratul a promovat noua monedă din aur (solidus). După ce-a trăit mult timp la Trier, Constantin a construit o nouă Capitală exact pe strâmtoarea Bosforului, la puntea între Răsărit și Apus.

Să-i dăm Cezarului, așadar, ce este al Cezarului..

Totul a fost implinit

TOTUL A FOST IMPLINIT

Isus este dat în mâinile iudeilor

1Atunci*, Pilat a luat pe Isus şi a pus să-L bată.

Ostaşii au împletit o cunună de spini, I-au pus-o pe cap şi L-au îmbrăcat cu o haină de purpură.

3Apoi, s-au apropiat de El şi ziceau: „Plecăciune, Împăratul iudeilor!” Şi-I dădeau palme.

4Pilat a ieşit iarăşi afară şi a zis iudeilor: „Iată că vi-L aduc afară, ca* să ştiţi că nu găsesc nicio vină în El.”

5Isus a ieşit deci afară, purtând cununa de spini şi haina de purpură. „Iată Omul!”, le-a zis Pilat.

6Când L-au zărit, preoţii cei mai de seamă şi aprozii au început să strige: „Răstigneşte-L! Răstigneşte-L!” „Luaţi-L voi şi răstigniţi-L”, le-a zis* Pilat, „căci eu nu găsesc nicio vină în El.”

7Iudeii i-au răspuns: „Noi avem o Lege*, şi după Legea aceasta, El trebuie să moară, pentru că S-a** făcut pe Sine Fiul lui Dumnezeu

8Când a auzit Pilat aceste cuvinte, i-a fost şi mai mare frică.

9A intrat iarăşi în odaia de judecată şi a zis lui Isus: „De unde eşti Tu?” Dar* Isus nu i-a dat niciun răspuns.

10Pilat I-a zis: „Mie nu-mi vorbeşti? Nu ştii că am putere să Te răstignesc şi am putere să-Ţi dau drumul!”

11„N-ai* avea nicio putere asupra Mea”, i-a răspuns Isus, „dacă nu ţi-ar fi fost dată de sus. De aceea cine Mă dă în mâinile tale are un mai mare păcat.”

12De atunci, Pilat căuta să-I dea drumul. Dar iudeii strigau: „Dacă* dai drumul omului acestuia, nu eşti prieten cu Cezarul. Oricine** se face pe sine împărat este împotriva Cezarului.”

13Când a auzit Pilat aceste vorbe, a scos pe Isus afară şi a şezut pe scaunul de judecător, în locul numit „Pardosit cu pietre”, iar evreieşte, „Gabata”.

14Era* ziua pregătirii Paştelor, cam pe la ceasul al şaselea. Pilat a zis iudeilor: „Iată Împăratul vostru!”

15Dar ei au strigat: „Ia-L, ia-L, răstigneşte-L!” „Să răstignesc pe Împăratul vostru?” le-a zis Pilat. Preoţii cei mai de seamă au răspuns: „Noi n-avem* alt împărat decât pe Cezarul!”

16Atunci*, L-a dat în mâinile lor, ca să fie răstignit. Au luat deci pe Isus şi L-au dus să-L răstignească.

Răstignirea

17Isus, ducându-Şi* crucea, a** ajuns la locul zis al „Căpăţânii”, care în evreieşte se cheamă „Golgota”.

18Acolo a fost răstignit şi, împreună cu El, au fost răstigniţi alţi doi, unul de o parte şi altul de alta, iar Isus la mijloc.

19Pilat* a scris o însemnare pe care a pus-o deasupra crucii şi era scris: „Isus din Nazaret, Împăratul iudeilor”.

20Mulţi din iudei au citit această însemnare, pentru că locul unde fusese răstignit Isus era aproape de cetate; era scrisă în evreieşte, latineşte şi greceşte.

21Preoţii cei mai de seamă ai iudeilor au zis lui Pilat: „Nu scrie: ‘Împăratul iudeilor.’ Ci scrie că El a zis: ‘Eu sunt Împăratul iudeilor.’”

22„Ce am scris, am scris”, a răspuns Pilat.

23Ostaşii*, după ce au răstignit pe Isus, I-au luat hainele şi le-au făcut patru părţi, câte o parte pentru fiecare ostaş. I-au luat şi cămaşa, care n-avea nicio cusătură, ci era dintr-o singură ţesătură de sus până jos.

24Şi au zis între ei: „Să n-o sfâşiem, ci să tragem la sorţi a cui să fie.” Aceasta s-a întâmplat ca să se împlinească Scriptura, care zice: „Şi-au împărţit* hainele Mele între ei, şi pentru cămaşa Mea au tras la sorţi.” Iată ce au făcut ostaşii.

25Lângă* crucea lui Isus, stăteau mama Lui şi sora mamei Lui, Maria, nevasta lui Cleopa**, şi Maria Magdalena

26Când a văzut Isus pe mamă-Sa şi, lângă ea, pe* ucenicul pe care-l iubea, a zis mamei Sale: „Femeie** , iată fiul tău!”

27Apoi, a zis ucenicului: „Iată mama ta!” Şi, din ceasul acela, ucenicul a luat-o la el acasă*.

28După aceea, Isus, care ştia că acum totul s-a sfârşit, ca* să împlinească Scriptura, a zis: „Mi-e sete.”

29Acolo era un vas plin cu oţet. Ostaşii au pus* într-o ramură de isop un burete plin cu oţet şi I l-au dus la gură.

30Când a luat Isus oţetul, a zis: „S-a* isprăvit!” Apoi şi-a plecat capul şi Şi-a dat duhul

Crucificarea era un supliciu pur roman.  Acest supliciu nu exista la evrei chiar daca in Evanghlia dupa Ioan la o citire rapida si scoasa din context am putea crede ca evreii sunt cei care au rastignit pe Isus.  In articolele in franceza m-am ocupat in mod deosebit de faptul ca in toate ocaziile in care Ioan vorbeste de iudei ; « din cauza iudeilor, de frica iudeilor, iudeii » este mai degraba de liderii religiosi, asa cum bine traduce Cornilescu in textele de mai sus, si in mod deosebit de Saduchei care se credeau singurii autorizati sa interpreteze textele biblice.  De asemenea Isus se adreseaza celor care ii stau in fata ceea ce nu poate incrimina poporul evreu,  de altfel Isus insusi era evreu si un evreu care a respectat Iudaismul.  El se suie la Ierusalim de data aceasta pentru ca era sarbatoarea Peshar, Pastele Evreilor care prefigureaza Pastele Crestin.

Cand Isus vindeca in ziua Sabatului o face nu cu scopul de a provoca concetatenii lui sau pentru a manifesta lipsa de prespect pentru Lege ci pentru a aminti celor din jur ca Dumnezeu a creat si creatia Lui a fost perfecta, mperfectiunea intervenind prin neascultarea omului. La terminarea creatiei, in Ziua Shabatului, Dumnezeu s-a odihnit de tot ceea ce a facut si a spus ca creatia era buna, si spun unii, frumoasa.  Deci Ioan nu acuza evreii de deicid asa cum a fost interpretat o perioada a istoriei bisericii care a persacutat evreii, ci asa cum am mentionat déjà, el vrea sa aminteasca prin gestul lui Isus, prin minunea care o face de a vindeca in Ziua Shabatului ca, Careatia a fost perfecta si El a venit sa restabileasca perfectiunea si legatura cu Dumnezeu care fusese afectata de pacat. 

Procesul lui Isus este considerat de catre avocati ca fiind cel mai mare simulacru din istorie.  Exista, fara indoiala, un acord nedeclarat, nesemnalat de catre evanghelisti intre Pilat si Caiafa pentru a incrimina pe Isus de care se temeau liderii religiosi evrei. Pe de o parte era invidia, pe de alta parte, poate o teama jusificata ca nu cumva poporul evreu care suferea sub dominatia romana, cea mai dura de altfel, sa fie pedepsit de ocupanti.   Este apoi textul din Duteronom  13 care se pare ca a fost aplicat lui Isus de catre liderii relitiosi. 

Pedepsirea prorocilor mincinoşi

1Dacă se va ridica în mijlocul tău un proroc sau un visător* de vise care-ţi** va vesti un semn sau o minune

2şi se va împlini semnul* sau minunea aceea de care ţi-a vorbit el zicând: ‘Haidem după alţi dumnezei – dumnezei pe care tu nu-i cunoşti – şi să le slujim!’,

3să n-asculţi cuvintele acelui proroc sau visător de vise, căci Domnul Dumnezeul vostru vă pune la încercare* ca să ştie dacă iubiţi pe Domnul Dumnezeul vostru din toată inima voastră şi din tot sufletul vostru.

4Voi să mergeţi după* Domnul Dumnezeul vostru şi de El să vă temeţi; poruncile Lui să le păziţi; de glasul Lui să ascultaţi; Lui să-I slujiţi şi de El să vă** alipiţi.

Cineva care se proclama chiar si indirect, ca Dumnezeu, nu putea fi decat un pericol din perspectiva acestui text. 

In ceea ce ii priveste pe romani ei il acuza ca ar fi pretins sa se fi proclamat rege al iudeilor ceea ce insemna un pericol pentru ocupant  si pentru securitatea puterii imperiale, fapt pentru care, din puctul de vedere al romanilor el trebuia condamnat asa cum au fost condamnati decenii mai tarziu revoltatii condusi de Bar Koba.  

Da, simulacru; da tradare, intre cei care strigau Rastigneste-l vor fi fost dintre cei care cu cateva zile mai inainte au strigata HOSANA, da Legea nu permetea nimanui sa se pretinda in vreo postura egala cu Dumnezeu. Da, a fost teama romanilor dar ….

In moartea Sa Isus imptineste profetiile despre El continute in Primul Testament chiar pana la detaliile privitor la bautura care ii este oferita ca si impartirea vesmitelor Lui (Ps. 22).  

Agonia lui Isus a durat trei ore.   Marcu mentioneaza tenebrele care au invadat locul (Marcu 15. 33-34).  Matei mentioneaza desirarea voalului din Temlu care despartea Sfanta Sfintelor.   Pe de o parte semnificand o  intare deschisa  in Sfanta Sfintelor si accesul nemurilor prin recunoasterea facuta de Centurionul roman ca Isus este Fiul lui Dumnezeu,  pe de alta parte judecata lumii. 

Isus a venit in lume pentru « momentul acesta » asa cum o spune in rugaciunea din Getimani si cum o afirma in Ioan 13.18.

Pe cruce Isus a implinit totul. In Inviere Christosul deschide o noua epoca, Inceputul Revolutie cum o numeste N T Wright iar ucenicii nedumeriti si infricosati nu stiau ca vor deveni eroii cele mai incredibile epopei din istoria omenirii.

SEMNIFICATIA CRUCII DE-A LUNGUL ISTORIEI CRESTINE

 DE CE CRUCEA ?   SEMNIFICATIA CRUCII DE-A LUNGUL ISTORIEI CRESTINE

Reactualizarea unui text publicat inainte intr-un context care este din nou surprinzator.

In momentul prin care trece unmanitatea la ora actuala, moment inedit, inedit cel putin pentru ultimul secol si nu numai, pentru ca intr-adevar au fost epidemii si epidemii de ciuma,  in istoria omenirii, in Franta in anii 1700 in provincia Provence cand au murit 220.000, dar nu epidemi la scara mondiala.  Odata cu mondializarea avem si epidemii la scara modiala.

Avem impresia ca timpul s-a oprit, ca totul e suspendat in aer,  ca nu mai exista trecutul si nu indraznim sa privim spre viitor.  Ne-am blocat, dar sa nu ne lasam coplesiti si sa incercam sa nu uitam ca lumea Crestina sarbatoreste  in cateva zile cea mai importanta sarbatoare crestina – Invierea.   Aseara Papa Francis a oficiat in piata din fata Vaticanului, singur, o slujba cerand indurarea lui Dumnezeu asupra lumii si se ruga sa invatam din criza actuala  sa facem diferenta intre superflu si necesar.   Vom invata oare ?

Revenind la calendarul crestin suntem in perioada Postului Pastelor.  Postul cel mai diferit decat toate cele pe care le-am trait pana acum, as putea spune diferit de toate pe care lumea crestina le-a trait pana acum.  Da, pentru ca chiar daca lumea a mai trecut prin perioade de ciuma este pentru prima ora ca experienta se petrece la nivel mondial.

Urmand de departe un stiudiu al marelui teolog N. T. Wright voi incerca sa fac o prezentare sucinta a felului in care Crucea si mai apoi Invierea a fost vazuta in primul mileniu al Crestinismului si in secolele care au urmat, primul mileniu si chiar mai tarziu.

Incepand cu textele Noului Testament 1 Corinteni

1.22 Căci întrucât lumea, cu înţelepciunea ei, n-a cunoscut pe Dumnezeu în înţelepciunea lui Dumnezeu, Dumnezeu a găsit cu cale să mântuiască pe credincioşi prin nebunia propovăduirii cruci 22 Iudeii, într-adevăr, cer minuni, şi grecii caută înţelepciune,

23 dar noi propovăduim pe Hristos cel răstignit, care pentru iudei este o pricină de poticnire, şi pentru neamuri o nebunie,

24 dar pentru cei chemaţi, fie iudei, fie greci, este puterea şi înţelepciunea lui Dumnezeu.

In unele traduceri cuvantul intelepciune este tradusa Mesia lui Dumnezeu.

Ce poate intelge omul prin Cruce, prin Rastignire?

Trebuie precizat ca in primele secole acentul pare sa fie fost  pus mai degraba pe Cruce, si asta din primele trei secole fapt dovedit de Parintii Bisericii,  decat pe Inviere desi, daca citim istoria scrisa de Marie Françoise Baselez, in care se ocupa de primele secole de cCrestinism observam ca primii martiri crestini, si este cunoscut faptul ca in primele doua secole de Crestinism au fost multi,  au murit in seninatate tocmai pentru ca au crezut in Inviere si mai ales in invierea lor, tocmai pentru ca Chtirstos a inviat, « parga celor adormiti ».

Si totusi in secolele urmatoare Cruceea predomina pana si in arta, fie pictura, tablouri fara numar il prezinta pe Isus crucificat secole de-a randul.  Apoi in muzica daca ne gandem doar la Iohan Sebastian,  Bach- Pasiunea lui Christos,  sau crucifixurile presarate pe teritorile tarilor europane, cel putin in Franta, unde la intrarea sau iesirea din localitati esti intimpinat de o cruce, de un Isus crucificat.

Care a fost intelegerea teologilor asupra Crucii, asupra necesitatii sacrficiului ?   N.T Wright remarca mai intii teoria lui ,Anselm arhiepiscop de Canterbury care a scris Cur Deus Homo si mai apoi il aminteste pe Abelard  pentru ca cei doi au pozitii leger diferite si au predominat in gandirea Crstina timp de secole sub forme diferite.   Sigur, idea dominata ramane ca Isus a murit pe cruce pentru pacatele noastre.    In crezul apostolilor varianta scurta, remarca NT Wright nu se mentioneaza pentru « pacatele noastre ».

Acentul in prima parte a erei crestine, afrima NT Wright a fost «Isus a murit in locul nostru ca noi sa nu murim », sau ca noi sa traim.

Dupa schisma apare in biserica din Vest un  Anselm, arhiepiscop de Canterbury, care promoveaza teoria « satisfacerii ».   In caderea lui Adam, in faptul ca Adam a vrut  sa isi proclame autonomia fata de Dumnezeu,  onoarea lui Dumnezeu este ranita, afectata si ea trebuie sa fie satisfacuta, prin urmare este nevoie ca Dumnezeu sa reintre in istoria umana, sa reintre, remarc eu, pentru ca a intrat odata in Revelatia de la Sinai,  de data aceasta in Intrupare, in Dumnezeu facut om care moare pe cruce pentru a satisface onoare ranita a lui Dumnezeu cauzata de rebeliunea lui Adam.

Este dificil sa nu vedem in teoria lui Anselm, gandirea epocii, secolul XI ; aceea de onoare ofensata.  Sa nu uitam duielurile care aveau loc in epoca respectiva pentru cea mai mica ofensa intre doi barbati, unul ofensator si altul ofensat ;  si ca de fiecare data duelul se termina cu moartea unuia dintre cei doi.  Din nefericire nu intotdeauna cu victoria celui ofensat, victoria depinzind de abilitatea de a minui sabia si mai apoi pistolul a celor doi care se gaseau fata in fata.  Prin urmare onoarea lui Dumnezeu fiind ofensata, Isus vine sa o restabileaca prin moartea sa impacand de data aceasta pe cei doi opozanti.

Francezul Abelard vine insa cu o replica diferita, numita Teoriea exemplului, sau Teoria Morala, dupa unii.  Isus a murit pentru a arata lumii, omului cat de mult este iubit, cat de mult Dumnezeu l-a iubit, pentru ca omul,  la randul lui, sa isi iubeasca aproapele dupa exemplul lui Isus.  Sa isi iubeasca aproapele dar sa il iubeasca pe Dumnezeu.

Reformatorii revin la idea satisfacerii miniei, de data aceasta,  lui Dumnezeu pentru ca omul in cadere a trezit minia lui Dumnezeu, minie care trebuia calmata, satisfacuta, ofensa avand un pretn necesitind reintrarea lui Dumnezeu in istorie in Isus omul nascut din femeie dar cu interventia Duhului Sfant.   Dintre cei doi titani ai Reformei, Luther si Calvin acesta din urma incearca sa puna accent pe dreptatea lui Dumnezeu,  pe sintenia lui Dumnezeu cat si pe dragostea lui Dumnezeu. Calvin,  prevede insa si prezenta Imparatiei atat de mult proclamata de Isus si mai ales in rugaciunea fundametale pe care ii invata pe ucenici sa se roage »…sfnteasca se numele tau, faca se voia Ta, vie Imparatia ta precum in cer asa si pe pamint. »  Si Calvin incearca sa stabileasca la Geneva un fel de Teocratie.

Neoprotestantii insa, sau cultele care s-au format dupa Reforma au pus un accent exacerbat pe mintuirea personala lasand la o parte faptul ca in evenimentul Crucii si Invierii asistam la un act cosmic.  In caderea lui Adam, nu se petrece doar o cadere personala ci o cadere a creatiei.  Toata creatie este afectata …; spini si palamida….. cu sudoare fruntii iti vei castiga existenta. Creatia este afectata si ea trebuie restabiliata, iar in evenimentul Crucii si a inviere este restabilita atat legatura intre om si Dumnezeu cat si, in mod potentia Creatia asa cum a fost initial, inainte de cadere.

Cele doua teori persista inca sub forme diferite, unele vorbind referitor la prima ca Isus trebuia sa moara pentru ca, caderea lui Adam a adus dupa sine faptul ca Satan a castigat puterea asupra lumii dar prin Cruce si Inviere, Isus recastiga vitoria , Christus Vector, asupra lumii pentru Dumnezeu.

Iar cea a lui Abelard a deviat in toate sensurile cu un accent exagerat azi pe dragostea lui Dumnezeu in pofida dreptatii uitand ca in ebraica cuvintul dragoste include notiunea de dreptate, de justitie.   Unele dintre bisericile de azi expluzind idea de pedeapsa, si cu atat mai putin de minie.

Dupa Schisma se remarca o diferenta intre biserica de Est si Biserica de Vest.  Biserica de Vest pune un mare accent pe Cruce si persista intr-un fel de dolorism pe cand Biserica estica nu pierde din vedere aspectul cosmic al celor doua evenimente si nu separa Crucea de Inviere, ea vede in tenebrele mortii lui Isus lumina invierii asa cum afirma Jean François Colosimo :  Dans les ténèbres de la mort il y a la lumière de la Résurrection.  La mort et la Résurrection sont inséparables L’accent sur le supplice de Christ ignore  l’aspect cosmique de la rédemption,   Asa cum apare in Romani

Romani 8

0 Căci firea* a fost supusă deşertăciunii – nu de voie, ci din pricina celui ce a supus-o – cu nădejdea însă

21 că şi ea va fi izbăvită din robia stricăciunii, ca să aibă parte de slobozenia slavei copiilor lui Dumnezeu.

22 Dar ştim că, până în ziua de azi, toată firea suspină şi suferă durerile naşterii.

23 Şi nu numai ea, dar şi noi, care avem cele dintâi roade* ale Duhului, suspinăm** în noi şi aşteptăm† înfierea, adică răscumpărarea trupului nostru.

24Căci în nădejdea aceasta am fost mântuiţi. Dar o nădejde care se vede nu mai este nădejde, pentru că ce se vede se mai poate nădăjdui?

Cuvantul firea se refera de fapt la creatie, la cosmos.

Efeseni

5 ne-a rânduit mai dinainte să fim înfiaţi prin Isus Hristos, dupㆠbuna plăcere a voiei Sale,

6 spre lauda slavei harului Său, pe care ni l-a dat în Preaiubitul Lui

 În El avem răscumpărarea, prin sângele Lui, iertarea păcatelor, după bogăţiile harului Său

;8 pe care l-a răspândit din belşug peste noi prin orice fel de înţelepciune şi de pricepere;

9 căci a binevoit să ne descopere taina voiei Sale după planul pe care-l alcătuise în Sine Însuşi,

10 ca să-l aducă la îndeplinire la împlinirea* vremurilor, spre** a-Şi uni iarăşi într-unul în Hristos toate† lucrurile: cele din ceruri şi cele de pe pământ.

Ca si textele din Apocalipsa Apoi am văzut un cer nou şi un pământ nou, căci primul cer şi primul pământ trecuseră, şi nici marea nu mai era. Şi am văzut Cetatea Sfântă, Noul Ierusalim, coborând din cer, de la Dumnezeu, pregătită ca o mireasă împodobită pentru soţul ei. Am auzit un glas puternic ieşind de la tron şi spunând: „Iată, cortul[a] lui Dumnezeu este cu oamenii[b]! El va veni să locuiască[c] împreună cu ei, iar ei vor fi poporul[d] Lui. Şi Dumnezeu Însuşi va fi cu ei (şi va fi Dumnezeul lor)[e]El va şterge orice lacrimă din ochii lor şi moartea nu va mai fi; nu va mai fi nici jale, nici strigăt, nici durere, pentru că lucrurile dintâi s-au dus.“

Daca Crucea a predominat in arta si mai ales in pictura nu este cazul in ceea ce priveste Invierea.  Cineva facea remarca ca La Résurrection n’est pas représentable et personne n’a pas vu la Résurrection. Il  n’y a pas des témoins de la Résurrection.

In secolul XX insa teogul Pannenber readuce accentul asupra Invierii cu multa forta.  Dar despre asta poate mai tarziu.

Pana atunci revin la itnrebarea, in  lumina  textelor biblice;  cum ar trebui sa traim noi, carora ni s-a dat harul, un cuvint prea puternic referitor la ce traim, sa traim momentele istorice pe care le traim?

DE LA INTRAREA IN IERUSALIM LA INVIERE

Biserica Vestica a sarbatorit azi Invierea, iar biserica Estica Duminica Floriilor sau intrarea lui Isus in Ierusalim.

Intrarea lui Isus în Ierusalim

29 Când S-a apropiat de Betfaghe şi de Betania, înspre muntele numit al Măslinilor, Isus a trimis pe doi din ucenicii Săi 

30 şi le-a zis: „Duceţi-vă în satul dinaintea voastră. Când veţi intra în el, veţi găsi un măgăruş legat, pe care n-a încălecat nimeni niciodată: dezlegaţi-l şi aduceţi-Mi-

31 Dacă vă va întreba cineva: ‘Pentru ce-l dezlegaţi?’ să-i spuneţi aşa: ‘Pentru că Domnul are trebuinţă de el’.”

 32 Cei ce fuseseră trimişi s-au dus şi au găsit aşa cum le spusese Isus.

 33 Pe când dezlegau măgăruşul, stăpânii lui le-au zis: „Pentru ce dezlegaţi măgăruşul?”

 34 Ei au răspuns: „Domnul are trebuinţă de el”. 

35 Şi au adus măgăruşul la Isus. Apoi, şi-au aruncat hainele pe el şi au aşezat pe Isus călare, deasupra.

 36 Pe când mergea Isus, oamenii îşi aşterneau hainele pe drum. 

37 Şi când S-a apropiat de Ierusalim, spre pogorâşul Muntelui Măslinilor, toată mulţimea ucenicilor, plină de bucurie, a început să laude pe Dumnezeu cu glas tare pentru toate minunile pe care le văzuseră.

 38 Ei ziceau: „Binecuvântat este Împăratul care vine în Numele Domnului! Pace în cer şi slavă în locurile preaînalte!” 

39 Unii farisei din norod au zis lui Isus: „Învăţătorule, ceartă-Ţi ucenicii!” 

40 Şi El a răspuns: „Vă spun că, dacă vor tăcea ei, pietrele vor striga”.

Intrarea Triumfala tradusa mai ales in versiunile engleze, Intarea in Ierusalim asa cum o traduce Cornilescu si majoritatea traducerilor franceze.  Intrarea mai degraba umila a lui Isus in Ierusalim, El care se urcase la Ierusamim pentru toate sarbatorile evreiesti, ca evreu care respecta Iudaismul si Legea asa cum o afirma in multiple ocazii cand spune ca a venit sa implineasca Legea si nu pentru a o aboli.  Isus intra simplu, calare pe minzul unei magarite « expertii » ne spun ca acesta era obiceiul in Orientul Apropiat precum regii aducatori de pace.  Dar fara indoiala El indeplineste prorocia din Zacharia 9.9.  Am pus in ghilimele expertii pentru ca miine s-ar putea sa ne spuna contrarul sau sa ne spuna altceva.    Acest tip de experti ne-au convins ca prima evanghelie scrisa este cea a lui Marcu, ceea ce mi se pare ilogic mai intii pentru ca Marcu nu a fost unul dintre ucenici, el ar fi avut mesajul de la Petru, de ce nu ar fi scris Petru care a scris doua epistole, in loc sa ii povesteasca lui Marcu.   Iar traditia bisericii si canonul biblic recunoaste Matei ca fiind prima Evangheliei scrisa.   Marcu ar fi scris prima Evanghelie pentru ca este cea mai scurta si ceilalti s-ar fi inspirat din acasta Evanghelie.  Mai logic ar fi ca Evanghelia dupa Marcu este mai degraba un rezumat al celor doua care au precedat-o.    Azi sunt noi experti care ne spun, cu aceiasi convingere ca Evanghelia dupa Marcu a fost scrisa de o femeie.  Alegeti. 

Isus intra in Ierusalim in Duminica Floriiilor umil si e primit cu bucurie, cu osanale de cei care il intimîna.  Printre acestai vor fi poate si ditre aceea care cateva zile mai tarziu vor striga « Rastigneste-l ».  Isus intra in Ierusalim  ca sa deschida drumul spre cer dar in deschiderea aceasta El trebuie sa treaca prin ceea ce se numeste Patimile lui Isus.   Pentru a deschide poarta cerului sau a deschide drumul spre cer El trece prin moarte prin care ajunge la Inviere, aratand astfel drumul, singurul, spre Inviere.  

Saptamina care incepe azi, pentru Biserica Estica este o saptamina plina de semnificatii.

The Error of the Western World and its arogance

It is Lent but a different one. We cannot ignore what happens in Europe and the responsability that belongs to each part. On the Western side it is of course the denial of its Christians Origins;

L’ANTISEMITISME RACIAL

L’antisémitisme racial

Au mois de janvier l’UNESCO a commémoré, comme chaque année la libération de Camp de la mort d’Auschwitz. Le président d’Israël a parlé pour la première fois des expériences dites scientifiques dont le but était de prouver que les juifs étaient des sous hommes.

En ce qui suit je présente la naissance de antisémitisme racial. Bonne lecture.

Fin de XVIII et pendant le XIX siècle les Juifs étaient les plus grands marchands d’Europe, il y avait parmi eux  des philosophes, des médecins, des artisans, etc.     Néanmoins  l’hostilité les poursuivait partout.  Des attitudes anti Juifs surgissaient dans chaque pays où il demeuraient. Et c’est pendant cette période que naisse l’antisémitisme racial qu’on retrouve, bien que ne pas formulé en tant que tel,   même chez les grands intellectuels européens ;  écrivains, poètes, politiciens, même  parmi ceux qui faisaient partie de l’époque des Lumières.  

Voltaire  grand défenseur de la liberté de la pensée et de l’expression qui a essayé de réhabiliter   Jean Calas, marchant protestant de Toulouse  condamné pour avoir tué son fils qui aurait voulu se convertir au Catholicisme écrit dans  son, Dictionnaire de Philosophie  :

« C’est à regret que je parle des Juifs : cette nation est, à bien des égards, la plus détestable qui ait jamais souillé la terre. »

Pierre André Taguieff, dans la Revue des deux monde de Juin 2019  note que

« Voltaire attribuait aux Juifs une intolérance incomparable, un fanatisme sans limites, une haine absolue du genre humain, des ridicules et dangereuses superstitions, des instincts sanguinaires et une cruauté raffinée ».

Le même auteur rappelle que : « C’est à l’époque des Lumières que se sont forgés les principaux thèmes de la judéophobie non religieuse, voire antireligieuse, souvent mâtinée de scientisme et se disant par la suite « progressiste » ou « révolutionnaire », qui va se constituer en un courant important de l’antisémitisme en Europe de l’Ouest au cours des deux derniers tiers du XIXe siècle.»   Ce que certains historiens avaient appelé anti sémitisme rationaliste. 

Curieusement malgré les idées progressistes les intellectuelles de la période des Lumières ont retenu et reformulés certains[MI1]  des accusations qui avaient perduré pendant des siècles contre les Juifs et qui avaient leurs racines dans l’enseignement des Pères de l’Eglise, en gardant même l’accusation  de meurtre rituelle qui, comme il a été évoqué, accusait les Juifs de meurtre des enfants pour boire leur sang.   Il y avait même des penseurs qui se réclamaient comme athées cependant  associes les Juifs au diable .  

Pendant la période des Lumières il y eu également des attitudes ambivalentes par rapport aux juifs : lumières et ténèbres.    Il y avait de ceux comme Montesquieu, une grande figure des Lumières,  qui pensait qu’il fallait  permettre aux Juifs d’être Juifs.   Néanmoins  la pensée dominante était que les Juifs étaient des individus assujetti à des superstitions

Certains Juifs avaient profité de courent des Lumières, tel Mendelssohn qui avait inventé un  courent qui s’appelait Haskalah qui était un sorte de courent des Lumières Juives et avaient traduit le Pentateuque en allemand afin que les juifs arrivent à mieux comprendre la langue de peuple au milieu duquel ils se trouvaient. Il écrivait : « Adoptez les lois de la constitution des pays où vous demeurez, mais restez toujours fidèles à la religion de vos pères.   Ceux qui sont nés dans la famille de Jacob ne doivent pas cesser d’être fidèles à l’observance de la Loi », (cité par Graham Keith, p. 203).   Le courant Hashalah avait ouvert des nouvelles écoles et avait enrichi le curriculum de l’enseignement.   Samuel David Luzzato (1800 – 1865)  fait découvrir la profondeur des traditions juives et Nahaman  Krochmal  1785 – 1891) a élaboré une philosophie de l’histoire «dans laquelle le monothéisme devint le symbole d’Israël » (Eliade, Dctionaire des religions, Le Judaïsme,  p. 240).  Et à peu près à la même époque Benjamin Disraeli devint le premier ministre d’Angleterre. 

Cependant la fin de XIX ème siècle,  témoigne  d’une recrudescence de l’antisémitisme dans tous les pays de l’Europe.  Avec l’apparition des états nations  nait  en Allemagne un courent antisémite qui a comme base les différences raciales.  Otto Glagau, considérait les Juifs comme un tribu qui n’avait pas un pays de naissance ;  l’incarnation de l’instabilité qui ne pouvaient pas être comparé aux allemands une race noble bien fondée dans le Reich.  Les forcer de se convertir au Christianisme ne changerait rien à cause de leur race qui les rendait incapable de changement.   Les idées se sont inflammées de manière à ce que certains mettaient en doute les origines juives de Jésus, car il n’aurait pas pu naitre dans un groupe ethnique, au milieu d’un peuple avec des traits si inferieurs et si douteux mais il parvenait d’un groupe d’allemands de nord, blonds avec des yeux bleu  qui avaient peuplé la Galilée 1500 ans avant la naissance de Jésus. C’est pourquoi les conflits entre les Juifs et Jésus relaté dans les Evangiles.  Dans ce contexte les églises protestantes de l’Allemagne considéraient qu’il fallait renoncer à ce qui est juif dans le  Christianisme et construire un Christianisme qui soit plus conforme à la mentalité allemande, un Christianisme plus authentique. 

Le philosophe allemand Paul de Lagarde a proposé un  « Christianisme purifié, » approprié au  caractère allemand  en proposant d’éliminer toute influence juive car, disait il, « Chaque Juif signifié l’affaiblissement de notre vie nationale et l’inutilité de ce que nous appelons la religion Chrétienne » (cité par G.K, p. 216).   Il a gardé Jésus mais purifié de tout ce qui pourrait être juif. Pour lui la supériorité de germanisme résidait dans le caractère. Quant à la religion juive il la considérait  dénuée des racines éthiques incompatible avec le caractère allemand . Par conséquent il fallait lutter  contre jusqu’à la mort.    

Huston Seward Chambarlain, un autre penseur allemand affirmait   que le Christianisme devrait être perçu dans la  perspective raciale.  Il espérait une deuxième Reforme pour reformuler tous ces concepts.   Le message Chrétien n’était pas, selon lui, un message d’amour mais un message de ferveur national qui mettait  en évidence la supériorité de la race aryenne  et l’infériorité de la race juive, par conséquent son Jésus ne pouvait pas être juif puisqu’il incarné toutes les qualités de la race aryenne. Dans ses écrits il avait évité de faire ces déclarations explicitement mais cela ressort de manière implicite.   La race aryenne  était héritière des bénédictions divines en vertus de ses mérites.   C’est toujours en Allemagne que prend naissance des idéologies tel que celles promu par l’Union pour l’extirpation des Juifs ( Verrein zur austrotung der Juden) Carol Iancu, p. 94).

Ces idées se sont répondu un peu  partout en Europe ainsi  nous le retrouvons en Roumanie pendant les années qui séparent les deux guerres mondiales exprimé par Alexendre Cuza, qui avait publié un ouvrage 1924, intitulé  Invatatura lui Isus, Iudaismul si teologia crestina, traduit l’Enseignement de Jésus, le Judaïsme et la théologie chrétienne dans laquelle il affirme qu’il y avait une « contradiction irréconciliable entre la morale juive, représentée par le Talmud, et celle chrétienne enseigné par Jésus Christ »(Radu Petre Muresan, Orthodoxie et Judaïsme en Roumanie, personnes, faites et attitudes, p. 6).

Langhben, un autre penseur allemand de l’époque qualifiait les  juifs comme étant  la peste et la cholera et proposa leur extermination.  

Adolf Harnack historien de Christianisme respecté n’a pas hésité d’affirmer : « Presque partout où il y eut  des sanglantes  persécutions les Juifs là, soit à l’arrière-plan, soit au premier plan »(Die Mission Ausbreigtum des Christianus in den ensten drei Iohrhunderten, cité par Jules Isaac, p. 201) .

En 1843 Karl Marx publie La question juive,  pour lui le Dieu des juifs était celui de l’argent et les juifs étaient les bourgeois.  Par conséquent il fallait  les supprimer. 

On retrouve des pensées semblables en France exprimé par des  hommes venu des horizons très divers et de disciplines très éloignés : Barrès, Déroulède,  Edouard Drumont, qui avait écrit un ouvrage intitulé «La France juive, essayes de l’histoire contemporaine.   Etant un anti républicain il avait affirmé que dû à la reconnaissance et la liberté assuré aux Juifs par la Révolution et la Première République,   ceux-ci mettaient en danger la culture et les traditions françaises par l’attachement à leur propre culture et leurs traditions.   

Le Juif était « l’intellectuel déraciné, le vagabond sans pays …le capitaliste international » (Pascal Vandier,  Anatole France et l’Antisémitisme, p. 35).   Ce regard sur les Juifs étant à la fois français et européen.   Les Juifs incarnaient, écrit le même auteur « une civilisation décadente, médiocre, corrompue » et ce qui était considéré comme la décadence de l’époque «ne pouvait pas être expliqué que par un «  vaste complote dont les Juifs, et à moindre degré les protestants et le franc massons sont les inspirateurs et les organisateurs » (ibid, p.35). 

 Ils profitaient des démocraties parlementaires mais les pays où ils avaient trouvé leur demeure n’étaient pas les leurs.  « Cette terre n’est pas la sienne.  Ces morts ne sont pas les siennes » (Ibid ; 35) 


 [MI1]

ROLUL LUI NAPOLEON III IN FAURIREA ROMANIEI

In urma cu cativa ani aparea in revista franceza Historia, un articol cu titlul provocator: « Napoleon III parintele  fondator al Romaniei »  de atunci, recent s-a vorbit de Romania Mare, atasarea Transilvaniei, Centenarul Unirii si trebuie sa ne simtim onorati ca istoria ne-a facut parte de acest eveniment care nu il traieste fiecare individ in decursul vietii.  

 Napoléon III a fost nepotul lui Napoléon I, fiul fratelui sau Jérome, cel mai tinar din familia Bonaparte care avea  un handicap fizic. Fapt pentru care  la venirea lui la putere,  unii ii neaga descendenta bonapartista numindu-l bastard.   Punind sub semnul intrebarii fidelitatea conjugala a mamei sale fata de un sot handicapat.  

Insusi Victor Hugo,  mare admirator al lui Napoléon I, cu care a colaborat devenind   primul senator al Frantei? Napoleon I fiind cel care a inventat Senatul francez, il numeste pe Napoleon al III-lea, Napoleon le Petit.    Din cauza influentei pe care o avea  Victor Hugo asupra populatiei Napoléon III se vede obligat sa il  exileze in insula Guernesey, insula care se situeaza intre Franta si Anglia.  

Personaj  cu o istorie zbuciumata care trebuie sa se lupte cu cei care incearca restabilirea monarhiei bourbone, arestat si inchis, evadeaza din inchisoare intr-o maniera rocamboleaca si printr-o lovitura de stat se proclama imparat sub titlul de Napoléon III recunoscand astfel existenta scurta a fiului atit de mult dorit al lui Napoléon I, care dupa cum stiti, a fost numit Regele Romei inca din leagan.  Fiu in care Napoléon I isi pusese speranta ca va fi continuator al reformelor pe care le incepuse el, dar care este dus la Viena de catre mama lui Marie Louise,  dupa abdicarea Imparatului, si care decedeaza inainte de a-si asuma un  rol politic.  

Napléon le petit isi are insa statura lui si  istoria dovedeste aici ca Victor Hugo s-a inselat in passiunea lui prea mare pentru Napoléon le Grand.  

Ajuns la putere Napoleon III se intereseaza si el, la fel ca unchiul sau de soarta Europei si nu doar de cea a Frantei.  El trimite emisari in tarile limitrofe din partea de Est a continetului.  Atunci descopera cele doua principate romane.   Emisarii descopera doua principate care au o LIMBA COMUNA, o religie comuna si obiceiuri foarte asemanatoare.  Trebuie amintit aici ca religia principatelor era cea Ortodoxa si ca Rusia se reclama protectoare a Ortodoxiei Ei constata de asemenea ca limba este o limba latina.  Cele doua principate erau insa desirate intre doua mari imperii, Imeriul Tarist si cel Otoman, primul domininind principatul de est, Moldova, a doua principatul de sud, Valahia sau Tara Romaneasca.   In momentul acela Napoléon decide sa vegheze asupra pastrarii acestei « oaze de latinitate » asa cum a numit-o, ca ea sa nu dispara inghitita de cele doua marii imperii.   

In aceeasi perioada tinerii din cele doua principate romane incep sa studieze  la Paris sub indurumarea lui Jules Michelet si Edgar Quinet, acesta din urma un protestant cu idei socialiste (ca o paranteza prostestantii francezi sunt recunoscuti ca fiind mai degraba de stinga) si frecventeaza un cerc de francezi romanofili intre care se distinge un tinar numit Hypolite Desprez care vizitase principatele romane la cererea lui Napoleon III  si care atrage atentia ca exista romani dar nu exista o Romanie.   

Lire la suite

DEBUTUL REVOLUTIEI

L'Annonciation du couvent San Marco — Wikipédia

DEBUTUL REVOLUTIEI

Un zbor intre Los Angeles si Denve, corectam lucrarile de exegeza in greaca a studentilor de la Biola University.  Alaturi un domn care corecta si el lucrari.   Ma intreba ce fac, ii raspund.  Il intreb ce face, imi raspunde ca este profesor de filozofie si corecteaza lucrarile studentilor.   Vorbim despre credinta de vreme ce ii spusesem ca corectam exegeza textelor biblice.  Il intreb daca este credincios la care imi raspunde ca ceea ce il impiedica sa creada este intrebarea ;  « Cum poate Perfectul sa intre in imperfect ». Cum putea Dumnezeu, care este perfect sa se intrupeze in om care are atatea imperfectiuni.  

Si totusi Biblia o afirma iar de atunci, de la intrupare a inceput REVOLUTIA.  Inagurarea unei noi  ere in istoria omenirii chiar daca nu toata omenirea a aderat la Crestinism, toata lumea stie despre Crestinism si tarile care sunt in afara Crestinismului au incercat de-a lungul timpului, sa imite ceea ce se petrecea in lumea crestina.   Multe s-au schimbat in Imperiul Roman unde Crestinismul s-a raspandit cu rapiditate in primele secole din Orienrtul Mijlociu si chiar India unde apostolul Tomas a propavaduit, in Orientul Mijlociun, cel Apropiat  si  in jurul bazinului  Mediteranian , atat in nord cat si in sud.  Toata partea de Nord si cea de  sud a  Mediteranei a fost increstinata in primele trei, patru secole si a ramas crestina pana la invazia musulmana care a impus religia lor prin violenta in cea mai mare parte.  

Intentia a fost sa public un articol inainte de Craciun dar nu am reusit de aceea alegerea celor doua texte de mai jos din Luca care scrie cea mai frumoasa Evanghelie ca stil literar. 

Cele doua texte pot insa sa ne inspire si dupa Craciun pentru ca inca suntem sub mriaja acestei sarbatori deosebite. 

EVANGHELIA DUPĂ LUCA

Vestirea naşterii lui Isus Hristos

26În luna a şasea, îngerul Gavril a fost trimis de Dumnezeu într-o cetate din Galileea, numită Nazaret,

27la o fecioară logodită* cu un bărbat, numit Iosif, din casa lui David. Numele fecioarei era Maria.

28Îngerul a intrat la ea şi a zis: „Plecăciune* ţie, căreia ţi s-a făcut mare har; Domnul** este cu tine, binecuvântată eşti tu între femei!”

29Tulburată* foarte mult de cuvintele acestea, Maria se întreba singură ce putea să însemne urarea aceasta.

30Îngerul i-a zis: „Nu te teme, Marie; căci ai căpătat îndurare înaintea lui Dumnezeu.

31Şi* iată că vei rămâne însărcinată şi vei naşte un Fiu, căruia Îi vei pune numele Isus.

32El va fi mare şi va fi chemat Fiul Celui Preaînalt; şi Domnul Dumnezeu Îi va da scaunul de domnie al tatălui Său David.

33Va* împărăţi peste casa lui Iacov în veci, şi Împărăţia Lui nu va avea sfârşit.”

34Maria a zis îngerului: „Cum se va face lucrul acesta, fiindcă eu nu ştiu de bărbat?”

5Îngerul i-a răspuns: „Duhul Sfânt* Se va coborî peste tine, şi puterea Celui Preaînalt te va umbri. De aceea, Sfântul care Se va naşte din tine va fi chemat Fiul lui Dumnezeu.

*

36Iată că Elisabeta, rudenia ta, acăreia i se zicea stearpă, este acum în a şasea lună.

  • 37Căci* niciun cuvânt de la Dumnezeu nu este lipsit de putere.”

38Maria a zis: „Iată, roaba Domnului; facă-mi-se după cuvintele tale!” Şi îngerul a plecat de la ea.

Cântarea Mariei

39Maria s-a sculat chiar în zilele acelea şi a plecat în grabă spre munţi, într-o cetate a lui Iuda.

40A intrat în casa lui Zaharia şi a urat de bine Elisabetei.

41Cum a auzit Elisabeta urarea Mariei, i-a săltat pruncul în pântece, şi Elisabeta s-a umplut de Duhul Sfânt.

42Ea a strigat cu glas tare: „Binecuvântată* eşti tu între femei şi binecuvântat este rodul pântecelui tău.

43Cum mi-a fost dat mie să vină la mine maica Domnului meu?

44Fiindcă iată, cum mi-a ajuns la urechi glasul urării tale, mi-a săltat pruncul în pântece de bucurie.

45Ferice de aceea care a crezut; pentru că lucrurile care i-au fost spuse din partea Domnului se vor împlini.”

46Şi Maria a zis: „Sufletul meu măreşte* pe Domnul

47şi mi se bucură duhul în Dumnezeu, Mântuitorul meu,

48pentru că a privit* spre starea smerită a roabei Sale. Căci iată că, de acum încolo, toate neamurile îmi vor zice fericită,

49pentru că Cel Atotputernic a făcut lucruri mari pentru mine. Numele Lui este sfânt**,

50şi îndurarea Lui se întinde din neam în neam peste cei ce se tem de El.

51El a arătat putere cu braţul Lui; a risipit gândurile pe care le aveau cei mândri în inima lor.

52A răsturnat pe cei puternici de pe scaunele lor de domnie şi a înălţat pe cei smeriţi.

53Pe cei flămânzi i-a săturat de bunătăţi, şi pe cei bogaţi i-a scos afară cu mâinile goale.

54A venit în ajutorul robului Său Israel, căci Şi-a adus aminte de îndurarea Sa –

55cum făgăduise părinţilor noştri – faţă de Avraam şi sămânţa lui în veac.”

56Maria a rămas împreună cu Elisabeta cam trei luni. Apoi s-a întors acasă.

Textul lui Luca este de o frumusete deosebita iar Cantarea Mariei un poem cu tonalitati profetice.  Intr-adevar evenimentul care urma sa aiba loc, nasterea lui Isus, intruparea divinitatii insemna inaugurarea unei noi ere in istoria umana. 

Ingerul se arata Mariei, viziteaza pe Maria care este surprinsa dar care nu pare a fi  surprinsa peste masura de vizita unui inger.  Sigur Maria cunostea aparitiile epifanice din Vechiul Testament.   Datoria evreilor stabilita de porunca din Deuteronom 6 era ca parintii sa transmita copiilor poruncile Legii, sa ii invete sa citeasca Textele Sacre si mai intii de toate textete celor cinci carti ale lui Moise, sa le citeasca, sa le copieze, sa le invete si textul lui Luca pare sa confirme faptul acesta.  Maria este mai degraba tulburata de cuvintele ingerului (vs. 28) ; plecaciune, binecuvantata esti tu intre femei, sigur insemnand aleasa dintre toate, binecuvanta, coplesita de binecuvitari, coplesita de har dupa unele dintre traducerile franceze.  Aleasa dintre toate ficele Israelului sa fie purtatoare matuitorului atat de asteptat de Israel. Unii exegeti numand-o chivotul  celei de a doua Aliante.  

Bucuria Mariei este debordanta si o inspira sa i-a drumul spre verisoara ei mai in varsta care era purtatoare a mesagerului care trebuia sa vina inainte de Isus ; adica Ioan Botezatorul.   Frumos ca in Franta mai sunt inca oameni care se numesc Jean Baptiste.   Textul nu ne indica distanta parcursa de Maria nici daca a plecat singura sau daca a fost insotita.  Nu stim detaliile calatorilei dar elanul Mariei ar trebui sa ne inspire, sa ne inspire pe cale, pe calea credintei.  Sa ne inspire sa avem curajul de a inainta si a ne darui acestei calatorii terestre spre patria cereasca.

Luca nu ne explica nici cum de Elisabeta pare sa stiie de venirea Mariei de vreme ce ii atribuie miscarile pruncului pe care il purta in pantece, vizitei si cuvintelor Mariei.   Ea recunoaste in Maria pe purtataorea Mintuitorului asteptat de Israel.  

Maria, de partea ei se recunoaste de asemenea ca purtatoare a Mesiei, a Domnului ei.  Nu in sensul de femeie pacatoasa cum au intrepretat adesea unii pastori sau pastorasi ci in sensul celei alese sa fie purtatoarea celui care va fi intemeietorul Noii Aliante si Eliberatorul Israelului.

Cantarea Mariei este o expresie debordanta de bucurie dar si de uimire.  Ea se recuoaste ca una careia i s-a acordat o favoare unica si prezice felul cum va fi privita in Istoria Bisericii. 

Ea prezice si ce se va intimpla dupa venirea celui mult asteptat.  Ce va insemna El pentru Israel desi Iraelul, evreii au trecut prin prigoniri de atunci timp de secole ca in sfarsit in a doua parte a secolului trecut sa isi regaseasca Tara Promisa. 

Cuvintul s-a facut trup intr-un copil, copil care nu poate vorbi inca. S-a vorbit atat in scriei, nu neaparat teologice, in predici despre faptul ca s-a nascut intr-o iesle, putin exagerat  Umilinta nu e legata doar de faptul ca nu s-a nascut in palat ci de faptul ca Dumnezeu se umileste pana acolo incat i-a trup uman.  El care este Lumina vine sa disperseze tenebrele din inimile noastre ca si tenebrele care stapineau lumea, cum ar fi sclavagismul abolit de Biserica. Atatea s-au schimbat incat este un debut de Revolutie si intarea intr-o era noua. Pentru ca odata cu venirea Lui mesajul se adreseaza  mult mai clar omenirii intregi.  Si daca nu vedem inca toate profetiile din cantarea Mariei implinite ele vor veni si arogantii lumii acesteia, observata in mod deosebit in ultimi doi ani,  care se cred stapini, le vor vedea fiecare la randul lui. Pentru ca :

Evrei 9.11

Dar Hristos a venit ca Mare Preot al bunurilor viitoare, a trecut prin cortul acela mai mare şi mai desăvârşit, care nu este făcut de mâini, adică nu este din zidirea aceasta

Pana atunci fie ca versurile cantarii Mariei sa locuiasca in inimile nostre, sa ne impulsioneze pe cale, sa ne ajute sa inaintam pe calea care duce la implinirea finala chiar si atunci cand se pare ca tenebrele vor, nu doar sa umbreasca, dar chiar sa sufoce SPERANTA.

Evrei 10

25. Să nu vă părăsiţi dar încrederea voastră, pe care o aşteaptă o mare răsplătire!

26. 36Căci aveţi nevoie de răbdare, ca, după ce aţi împlinit voia lui Dumnezeu, să puteţi căpăta ce v-a fost făgăduit.

Apocalipsa este in curs de aceea prezenta tenebrelor. Apocalipsa este in curs si inainteaza spre finalitate si poate chemarea noastra este sa fim mari atunci cand suntem mici, adica atunci cand ingenuchiam inaintea lui Dumnezeu in rugaciune. Aceasta era o remarca facuta de marele Nicolae Iorga pe care istoriografia romaneasca il ignora de o vreme.

DEUXIEME DIMANCHE DE L’AVENT

A DOUA DUMINICA DIN POST

Luca capitolul 3

Propovăduirea lui Ioan Botezătorul

1În anul al cincisprezecelea al domniei lui Tiberiu Cezar – pe când Pilat din Pont era dregător în Iudeea; Irod, cârmuitor al Galileii; Filip, fratele lui, cârmuitor al Ituriei şi al Trahonitei; Lisania, cârmuitor al Abilenei;

2şi în* zilele marilor preoţi Ana şi Caiafa –, Cuvântul lui Dumnezeu a vorbit lui Ioan, fiul lui Zaharia, în pustie.

3Şi* Ioan a venit prin tot ţinutul din împrejurimile Iordanului şi propovăduia botezul pocăinţei, pentru** iertarea păcatelor,

4după cum este scris în cartea cuvintelor prorocului Isaia: „Iată glasul* celui ce strigă în pustie: ‘Pregătiţi calea Domnului, neteziţi-I cărările.

5Orice vale va fi astupată, orice munte şi orice deal vor fi prefăcute în loc neted; căile strâmbe vor fi îndreptate şi drumurile zgrunţuroase vor fi netezite.

6Şi orice* făptură va vedea mântuirea lui Dumnezeu.’”

Intre cele cinci texte pentru a doua duminica din Postul Craciunului Biserica Catolica a ales si textul acesta.  Primum text a fost din Cartea lui Baruch care nu este in canonul ebraic, canon pe care il pastreaza Biserica Protestanta si prin urmare cele evanghelice.  Este un pasaj adresat evreiilor aflati in captivitatea babiloniana dandu-le speranta intoarcerii la Ierusalimul mult visat, Ierusalim pe care ei nu l-au uitat ci il pastra in inimile lor in sperantele lor.

Psalmii 137

1. Pe malurile raurilor Babilonului sedeam jos si plangeam, cand ne aduceam aminte de Sion.

2. In salciile din tinutul acela ne atarnaseram harpele.

3. Caci acolo, biruitorii nostri ne cereau cantari, si asupritorii nostri ne cereau bucurie, zicand: « Cantati-ne cateva din cantarile Sionului! » –

4. Cum sa cantam noi cantarile Domnului pe un pamant strain?

5. Daca te voi uita, Ierusalime, sa-si uite dreapta mea destoinicia ei!

6. Sa mi se lipeasca limba de cerul gurii, daca nu-mi voi aduce aminte de tine, daca nu voi face din Ierusalim culmea bucuriei mele!

            Ierusalimul din care deportatii facusera culmea bucuriei lor.  Interesant ca aceasta tangire dupa Ierusamil s-a revificat odata cu marea dispersiune care a urmat distrugerii Ierusalimuli in primul secol al erei crestine.  

Luca prezinta contextul si mai ales numele celor care erau in dregatorii, ca sa folosesc un arhaism, sau responsabilii de la vremea aceea, poate pentru a da si mai multa credibilitate celor scrise, pentru ca el il prezinta pe Ioan ca un profet, de altfel este recunoscut ca ultimul profet de aceea unii ( Fitzmayer) acorda lui scrierea Apocalipsei tinand cont de faptul ca Apocalipsa are un continut profetic.  

In vremea aceea cei care erau nemultumiti de pietatea practicilor legate de Templu se retrageau in pustie, asa cum a facut-o grupul eseenilor.  Dupa unii Ioan, un tip atipic, se retrage in pustie ca sa exprime nemultumirea fata de anumite practicii care fusesera vidate de continut si care se practicau dintr-un fel de traditie goala.   Si de acolo, din pustie, asa cum si evrei fusesera intr-un fel de pustie in Babilon, dupa ce fusesera cu secole inainte in pustie patruzeici de ani, chiama el evreii la o noua cale sau la reinoirea caii, si la speranta.   De data aceasta speranta care va aduce nu doar reinoirea practicilor vechi dar o inoire pur si simplu, o inoire radicala unde totul va fi altfel o inoire care depaseste timpul si spatiul si care intra in sfera cosmica, atemporala, celesta.   Pentru a inainta pe calea propusa este nevoie de pocainta, spunea cu fermitate Ioan, pocainta care va aduce iertarea.  Daca celalalte apeluri ale profetilor care au fost inaintea lui se adresau exclusiv poporului Israel chemarea lui Ioan incluude namurile. Tot pamintul va fi cuprins de miscarea aceasta pentru ca mesajul se adreseaza intregii omeniri.

In vremuri tulburi cu stirii menite sa seme frica si incertitudinile, stare care a condus  la lipsa de incredere atat in responsabili politici cat si medicali, vremuri in care democratia risca sa devina dictatura, asa cum scria Toquville, dictatura minoritatilor, a gandirii unice, a mediocritatii si chiar al prostiei, vine astazi chemarea sperantei.  Speranta aceea care nu insela.  Speranta in care trebuie sa ne includem si sa o transmitem celor care sunt lipsiti de ea, speranta eterna, speranta eternitatii o realitate cu totul alta.

PREMIER DIMANCHE DE L’AVENT

PREMIERE DIMANCHE DE l’AVENT

Jérémie 33,

14 Voici venir des jours — oracle de Yahvé — où j’accomplirai la promesse de bonheur que j’ai prononcée sur la maison d’Israël et sur la maison de Juda.

J5 En ces jours-là, en ce temps-là, je ferai germer pour David un germe de justice qui exercera droit et justice dans le pays.

16 En ces jours-là, Juda sera sauvé et Jérusalem habitera en sécurité. Voici le nom dont on appellera la Ville: « Yahvé-notre-Justice.

THANKSGIVING – SOUKOT

Ousamequin and Carver

Thanksgiving si Soukot,

Ousamequin and Carver
Ousamequin and Carver

Cele doua sarbatori celebreaza o etapa in viata celor doua popoare. Pentru evrei sfarsitul pribegiei de patruzeci de ani in pustie, pentru altii ajungerea pe paminturi noi.  Pentru primi Tara Promisa pentru ceilalti  ajungerea in tara promisiunilor sau a sperantelor unei lumii noi.   Si unii si ceilaltii sarbatoresc viata care le-a fost pastrata in timpul pribegiei, si unii si altii sarbatoresc recoltele, belsugul, dar belsugul acela care a venit ca o binecuvantare neasteptata, ca o binecuvintare care depasea asteptarile lor si care poate incorona perseverenta lor.  

Evreii o sarbatoresc si astazi incercand sa aminteasca pribegia lor, locuiesc in corturi improvizate chiar si pe balconul apartamentelor, maninca mancare specifica.   Americanii sarbatoresc ajungerea in Lumea Noua, sperata, dorita si cu dorinta de a crea o lume noua si as crea o viata noua. Unii dintrei ei fugind de persecutiile religiose cauzate de conflictele create in urma Reformei Protestante, altii alaturandu-se lor in speranta de a se imbogatii ; cautatori de aur, etc.  

Legenda spune, desi sunt mai multe variante,  ca la sosirea vaporului Mayflower care plecase in Septembrie  1620 din portul Plymouth, Anglia, spere Lumea Noua.  Nava care avea la bord 102 passageri acosteaza mai intii la Cape Cod apoi inainteaza spre Nord in ceea ce va fi numita The New England States, adica 12 state de pe Coasta de Este pe care, personal, le consider si azi mult mai europenizate decat celelalte state ale Americii de Nord.  Pelerinii sunt obligati sa ramina la bord in mare parte ceea ce face ca bolile sa se raspindeasca intre ei ca si moartea.  Supravetiuitorii fiind in numar de 66.   Iarna a fost aspra, indienii au venit in ajurorul pelerinilor aducandu-le mancare ajutandu-i in felul acesta sa supravietuiasca. Invatandu-i mai apoi, la venirea primaverii, sa cultive porumb, aliment necunoscut pana atunci europenilor.   La stransul recoltei pelerinii de pe Mayflower ar fi invitat indienii din regiune la o celebrare si unii considera celebarea aceasta ca fiind primul Thanksgiving.  Nu se stie daca au mancat curcan, s-a mancat insa un fel de mamaliga pentru ca europenii se bucurau de prima lor recolta de porumb.   Anul urmator sarbatoarea se repeta cu multumiri pentru recolta obtinuta in ciuda unei secete destul de severe.   Noi veniti isi indreapta sentimentele de multumire spre Dumnezeul lor pe care il adusesera din Europa, Dumnezeul evreilor mai intii si apoi si al crestinilor si doresc ca sarbaoarea sa devina o sarbatoare religioasa.  

In 1789 Georges Washington chiama americanii la celebrare, celebarea sfarsitului razboiului de independenta si Sarbaoarea Multumirii, Thanksgiving este inscrisa in constitutie.  

Este un fel de Craciun inainte de Craciun in US in care familiile se unesc si sarbaoresc impreuna cu curcan, pireu de cartofi, pelerinii europenii descoperisera si cartofii si cu un adaus din faina de porumb.    Este deci o sarbaoare nationala si religioasa in acelasi timp.   Frumos este momentul in care se aduna familia cu mic cu mare in jurul mesei si pe langa familie mai este loc si pentru prieteni si chiar pentru straini, care am fost si eu.   Celebrare pentru a marca un moment al istorie, chiar doua in cazul sarbatorii Thanksgiving, sosirea si supravietiuirea in lumea noua si libertatea obtinuta fata de Anglia.  Sigur instalarea europenilor pe Noul Continent nu a fost usoara cum nu a fost usoara instalarea evreilor in tara promisa. Au fost lupte, au fost sacrificii. O prietena imi spunea : « Cand pelerinii au strabatut America spre Coasta de Vest, mai ales spre California, si-au ingropat mortii pe drum. Noi nu am stiut niciodata unde sunt mormintele stramosilor nostrii ca sa putem merge sa pune o floare de aducere aminte; » Fara indoiala au fost abuzuri in abele istorii sau acted de injustitie si neascultare, suficient sa amintim episodul Acan din Iosua care pastreaza pentru sine anumite bunuri luate de la cei pe care ii invisesera si care trebuiau distruse, Iosua, 7. 1-26. Iar de partea colonilor europeni ajuns in tara promisiunilor au existat violente si abuzuri dar pana la urma prima natiune a fost primul popor care a purtat marturia unui Dumnezeu UNUL si UNIC, un Dumnezeu etic. Mesaj purtat de-a lungul mileniilor iar noul popor instalat in tara promisiunilor au fondat o natiune model de democratie in ciuda tuturor erorilor sau violentelor comise, care fara indoiala a stabilit valori in avantajul omului si a pus capat violentelor care fara ei ar fi fost, fara inodiala, multiplicate. Fara a fi o natiune fara cusur a fost totusi un model de democratie care a adus o anumita egalitate si respect fata de om.

Pelerini si unii si altii in drum spre o alta lume, pelerini atunci, pelerin azi in drum spre o alta realitate pentru ca cetatenia noastra este in ceruri.  

HATED WITHOUT A CAUSE

HATED WITHOUT A CAUSE

Titlul este imprumutat de la o carte care vrea sa spuna ca evreii au fost destestati, urati fara vreun motiv.  Se pare ca acum lumea  Occidentala, Civilizatia Occidentala decide sa se urasca pe sine fara motive intemeiate sau mai degraba din motive inventate. Mai mult chiar, incearca parca sa se autodistruga sau cel putin sa isi distruga valorile.

Wokism, progresism, deschidere, inclusivitate DA si in numele acestei « ideologii » sau pensée unique, cum ii spun francezii Oxfordul poate cere interzicerea unui film ca Mica casuta din prerien daca acesta este titlul in romana, pentru ca este prea sectarist, promoveaza un anumit fel de viata, o religie dupa ei, cea care este « vinovata de toate relelele »  tot Oxfordul decide sa concedieze patru instrumentisti din orchestra universitatii pentru ca sunt albi si prin urmare prezenta lor nu promoveaza diversitatea.  Tot Universitatea Oxford cere sa nu se mai dea concerte cu muzica clasica pentru ca este muzica colonizatorilor. 

Presedintele franceza afirma in urma cu cateva luni ca trebuie sa deconstruiasca istoria Frantei. Se darama statui in Franta si in US, statui care reprezinta personalitati din istoria celor doua tari. Se distrug sau sunt tentative de a le distruge pentru ca ele prezinta personalitati care nu comvin acestei gandiri progresiste.

L’Oreal decide sa scoata de pe unele din produsele lor publicitatea care spune ca albeste ; dintii etc…. pentru ca este rasista.  Nu stiu sa fi vazut vreu negru cu dinti negrii dar nu mai ai voie sa vorbesti in asemenea termeni pentru ca esti catalogat de rasist si de altfel toti albii sunt rasiti fosti colonizatori si responsabili de toate relele care s-au petrecut in istorie.  Cruciadele au fost din cauza lor, uitandu-se ca Imperiul Otoman invadase Ierusalimul masacrand, nu aceasta le era metoda si ca Imparatul Bizantului din perioada respectiva a cerut ajutor papei.   Toti cruciatii au fost criminali iar otomanii, musulmanii au fost victime.  Biserica este inculpata si se uita ca Biserica este cea care a construit lumea in care traim azi in Europa si in cele trei Americi, nord, centrala sau de sud, ca biserica a eliminat sclavagismul, a interzis luptele de gladiatori din arenele romane, Roma, Mimes, Arles….. ca a promovat legi, a construit scoli, spitale, adaposturi pentru cei saraci.  Biserica se face vinovata de persecutia evreilor timp de secole dar presa, pentru ca ea face galagia cea mai mare este ignoranta la capitotul acesta.  

Copii din scolile engleze pot fi imbracati, in numele aceleasi ideologii, cand in fetita cand in baiat pentru ca vor decide ei mai tarziu si asta poate fi la varsata adolescentei, mai ales la inceputul adolescentei daca raman de sexul cu care s-au nascut sau daca isi vor schimba sexul incepand de la 12 fara sa le trebuiasca avizul parintilor.    Intre 12 si 17 ani este, in modul general, perioada pubertatii, copii devin adolescenti si mai departe ar trebui sa devina adulti.  Si pentru ca nu se simt bine in trupul lor, e normal pentru ca trec prin pubertate, pot sa isi schimbe sexul.  De cand lumea, sau cum spun francezii,de la nuit des temps, perioada respectiva a fost si este dificila pentru cei mai multi dintre copii in proces de a deveni tineri, dar nimeni nu a crezut ca este din cauza ca ea sau el s-au nascut de sex opus si ca trebuie sa isi schimbe sexul.   O prietena englezoaca imi explica ca scolile chiar si cele care apartin de Church of England nu au dreptul sa atraga atentia parintilor sa nu imbrace copii cand in baiat cand in fata ci in baiat cand e vorba de baieti si in fata cand e vorba de fetite pentru ca, din noue i vor decide mai tarziu pana atunci trebuie sa se oblisnuiasca sa fie cand una cand alta. Se pare ca asa zisa Educatie Sexuala propusa de unii in Romania mergea in acelasi sens.  Multumim lui Dumnezeu ca pana in prezent Jean – Michel Blanquer à scris o circulara care limiteaza aseamenea atitudini in Franta.

La Kholn, in Germania tocmai s-a construit o moschee a carei minareta de 55m are, se pare, niste amplificatoare care vor face auzite rugaciunile musulmane in tot orasul, sau in orice caz pe o distanta considerabila.  De amintit ca intr-una din rugaciunile lor zilnice se cere moartea tuturor infidelilor, adica a celor care au o alta religie.  .  Asta imi aminteste o seara la spitalul Georges Pompidu de la Paris cand aud din camera in care eram o incantaties.  Sun si vine infirmiera. Ii semnalez situatia la care ea imi raspunde ca Franta este o tara libera in care fiecare are libertatea sa isi afirme, sa isi exprime religia.  Iar eu ii raspund ca daca eu as incepe sa cant cantari crestine mi s-ar spune sa fiu mai discreta ca sa nu deranjez pe cei sau cele care se afla in celelalte saloane, sau camere,  pentru ca erau camere exclusiv individuale. Ieri dimineata aud pe postul de radio France Culture promarul orasului Kholn care spune ca asta inseamna integrare, , faptul da se aud rugaciunile musulmane in tot orasul, adica de fapt nemtii se integreaza la cei veniti la ei si la religia lor si nu invers cum ar fi normal sa fie. Adica cel care se duce intr-o tara se integreaza in sociatatea in care a intrat si nu impune felul de viata a societatii, a tarii pe care a parasit-o decat eventual la el acasa. Iata bilantul mult laudate madame Merkel dupa 16 ani de conducere a tarii. 16 ani si nimenii nu s-a poticnit in acesti 16 ani. Daca era intr-una din tarile foste comuniste asta s-ar fi putut numi un fel de dictatura. Sarmana Germanie care a facut eforturi enorme si ABSOLUT CONDAMNABILE sa extermine evreii care « altera felul lor de viata » asa cum au afirmat unii dintre ganditorii lor din epoca respectiva si din epocile premergatoare pare sa faca acum tocmai inversul. Sa contribuie la disparitia societatii ei pe care a promovat-o superioara tuturor celorlalte societati europeene.

Un fragment din ceea ce am scris altundeva despre atititudinea nemtilor fata de evrei si antisemitismul rasial care a alimentat ideologiile celui de al III-lea Reich:

Le philosophe allemand Paul de Lagarde a proposé un  « Christianisme purifié, » approprié au  caractère allemand  en proposant d’éliminer toute influence juive car, disait il, « Chaque Juif signifié l’affaiblissement de notre vie nationale et l’inutilité de ce que nous appelons la religion Chrétienne » (cité par G.K, p. 216).   Il a gardé Jésus mais purifié  de tout ce qui pourrait être juif. Pour lui la supériorité de germanisme résidait dans le caractère. Quant à la religion juive il la considérait  dénuée des racines éthiques incompatible avec le caractère allemand . Par conséquent il fallait lutter  contre jusqu’à la mort.    

Huston Seward Chambarlain, un autre penseur allemand pensait  que le Christianisme devrait être perçu de la perspective raciale.  Il espérait une deuxième Reforme pour reformuler tous ces concepts.   Le message Chrétien n’était pas, pour lui, un message d’amour mais un message de ferveur national qui met en évidence la supériorité de la race aryenne  et l’infériorité de la race juive, par conséquent son Jésus ne pouvait pas être juif puisqu’il incarné toutes les qualités de la race aryenne. Dans ses écrits il avait évité de faire ces déclarations explicitement mais cela ressort de manière implicite.   La race aryenne  était héritière des bénédictions divines en vertus de ses mérites.   C’est toujours en Allemagne que prend naissance des idéologies tel que celles promu par l’Union pour l’extirpation des Juifs ( Verrein zur austrotung der Juden) Carol Iancu, p. 94.

La Lyon, compania care liveaza mancare la cantina uneia dintre cele mai prestigioase universitati, Science Politique décide sa livreze doar meniuri halal ca si cum studentii ar fi manoritari musulmani, ceea ce nu este cazul, de departe.  Nu s-a auzit vreodata ca evreii sa ceara sa se livreze si altora meniuri casher.  

Alain Delon, onorat la Cannes in urma cu doi sau trei ani, pentru cariera sa cinematografica este fluerat si huiduit  de un grup LGBT andica lesbiene si homosexuali pentru ca el crede ca mriajul este intre un barbat si o femeie si nu intre doi barbati sau doua femei.   Catherine Deneuve care era in sale se ridica, urca pe scena, intinde bratele si toata sala face liniste.   Incepe sa vorbeasca si spune, parafrazez :  « Taceti, el si eu, si altii ca noi nu avem voie la opinie, doar voi aveti, voi  care vreti sa impuneti opiniile unui grup minoritar ? » Da, pentru ca atat lesbienele cat si homosexualii sunt minoritari in lume, altfel, voarba pastorului John MacArthur, noi nu am mai exista astazi.  

Si toate aceste ideologii vin din marile universitati americane, ne spun analistii. Trist.  America care pana recent era considerata bastion crestin devine…… ?  Devine ce ?   Trist.  Ne revine fiecaruia sa fim responsabili in sfera noastra de influenta.   Dumnezeu sa ne ajute. 

Le Monothéisme Juif

 

LE MONOTHEISME JUIF

Tables de la Loi — Wikipédia

Le Dieu UN, le Dieu UNIQUE

Le Monothéisme juif débute avec l’appel fait à Abraham en Genèse 12. 1-9.  C’est la première révélation de Dieu Un et Unique  consigné par les Textes Sacrés suivit par la révélation faite à Moise dans le buisson ardent lorsque Dieu se révèle  comme le Dieu des ancêtres du Moise ; « « Je suis le Dieu de tes pères, le Dieu d’Abraham, le Dieu d’Isaac et le Dieu de Jacob. » (Exode 3.6), Il s’agit donc d’une continuité et pas d’une nouveauté, une révélation en plusieurs étapes.   Le Dieu qui s’est révélé au Patriarche Abram  est le même Dieu qui s’est révélé à Moise dans le buisson ardent.   Suivi la révélation dans :  Exode 3, 14 Dieu dit à Moïse: « Je suis celui qui est. » Et il dit: « Voici ce que tu diras aux Israélites: Je suis m’a envoyé vers vous. » Dieu  révèle son identité, Il est l’Etre, suprême, source de vie et de l’existence.   A partir de Sinai Dieu n’est plus  le Dieu des ancêtres du Moise ou du peuple sorti d’Egypte mais le Dieu d’un peuple faisant référence à l’élection incontestable du peuple des Hébreux.  Dieu  chemine avec eux pendant la période d’errance dans le désert après la sortie d’Egypte  en se manifestant dans  une colonne de nuée pendant la journée et une colonne de feu pendant la nuit afin qu’il puissent avancer jour et nuit.  Mais pour le peuple, une fois arrivé dans la Terre Promise le Monothéisme n’est pas un acquit à cause de l’influence des peuple environnantesPar conséquent  Yahwé a dû les rappeler à l’ordre à des nombreuses reprises durant leurs histoire et Il l’avait fait souvent par l’intermède des prophètes :

Isaïe 44. 6

Yahwe seul est Dieu : Je suis le premier et le dernier ; moi excepté, il n’y a pas d’autres dieux. 

 Isaïe 46, 9

Souvenez-vous des choses passées depuis longtemps, car je suis Dieu, il n’y en a pas d’autre Dieu, et personne n’est semblable à moi.  Certains traduction le rend  « Je n’ai pas d’égal. »

« Il s’agit de la plus radicale affirmation d’un monothéisme systématique, puisque l’existence même des autres Dieux  est nié ».          ( Mircea Eliade Histoire des croyances et de idées religieuses, vol iI, p 265). 

Le Dieu des juifs et le Dieu véritable et le Dieu de la vérité :

Deutéronome 4,

35 C’est à toi qu’il a donné de voir tout cela, pour que tu saches que Yahvé est le vrai Dieu et qu’il n’y en a pas d’autre.

Les dieux des païens sont la fabrication de leur propre mains :

Psaume 115,

4 Leurs idoles, or et argent, une oeuvre de main d’homme! 7

5 Elles ont une bouche et ne parlent pas, elles ont des yeux et ne voient pas,

6 elles ont des oreilles et n’entendent pas, elles ont un nez et ne sentent pas.

7 Leurs mains, mais elles ne touchent point, leurs pieds, mais ils ne marchent point, de leur gosier, pas un murmure!

8 Comme elles, seront ceux qui les firent, quiconque met en elles sa foi.

9 Maison d’Israël, mets ta foi en Yahvé, lui, leur secours et bouclier!

10 Maison d’Aaron, mets ta foi en Yahvé, lui, leur secours et bouclier!

11.Ceux qui craignent Yahvé, ayez foi en Yahvé, lui, leur secours et bouclier!

12 Yahvé se souvient de nous, il bénira, il bénira la maison d’Israël, il bénira la maison d’Aaron,

         13 il bénira ceux qui craignent Yahvé, les petits avec les grands.

14 Que Yahvé vous fasse croître, vous et vos enfants!

 15 Bénis soyez-vous de Yahvé qui a fait le ciel et la terre!

Ils  naissent, grandissent, se marient, engendrent, guerroient, meurent et ressuscitent.   Certains d’entre eux sont mi hommes mi comme les dieux de la mythologie grec et romaines.

« Yahwé fait preuve des qualités et des défauts humaines ; compassion et haine, joie et chagrin, pardon et vengeance, cependant Il ne montre pas les faiblesses et les défauts des dieux homériques, et n’accepte pas d’être ridiculisé comme certains dieux Olympiens » (Eliade, 194).  L

Dieu est unique parce qu’il est le Créateur

Isaïe 45,

11 Ainsi parle Yahvé, le Saint d’Israël, son créateur: On me demande des signes au sujet de mes enfants, au sujet de l’oeuvre de mes mains, on me donne des ordres.

 Isaïe 45,

 12 C’est moi qui ai fait la terre et créé l’homme qui l’habite.

Isaïe 45,

21 Annoncez, produisez vos preuves, que même ils se concertent! Qui avait proclamé cela dans le passé, qui l’avait annoncé jadis, n’est-ce pas moi, Yahvé? Il n’y a pas d’autre dieu que moi. Un dieu juste et sauveur, il n’y en a pas excepté moi.

Dieu est Unique parce que il est permanent dans l’Etre :

Isaïe 48,

12 Ecoute-moi, Jacob, Israël que j’ai appelé, c’est moi, moi qui suis le premier et c’est moi aussi le dernier.

Rémi Brague souligne :

« Ainsi donc, l’unicité de Dieu est comprise comme identité avec soi, et schématise à travers la catégorie de temps, comme permanence dans la fidélité envers le peuple de l’Alliance. Selon ce model, Dieu est un par fidélité à soi même au sein d’un projet du salut se déployant dans l’histoire, (Rémi Brague, Sur la religion, p. 86).  

Le même auteur définit ce que veut dire que Dieu est UN alors qu’il écrit :

« Il est un comme créateur, comme maitre de l’histoire, comme partenaire fidèle de l’alliance comme libérateur », ( Rémi Brague, Sur la religion, p. 88). 

Les Textes Sacrés  proclament Dieu sans le décrire malgré le fait que des anthropomorphismes lui son attribué.    Le Dieu du monothéisme biblique est un Dieu non représentable.   La Bible interdit les représentations de Dieu. Le représenter sera déjà le limiter.  Par conséquent Dieu exige des juifs qu’ils ne se construisent pas des dieux faux

Exode 20

22 Yahvé dit à Moïse: « Tu parleras ainsi aux Israélites: Vous avez vu vous-mêmes comment je vous ai parlé du haut du ciel.

23 Vous ne ferez pas à côté de moi des dieux d’argent, et des dieux d’or vous ne vous en ferez pas.

Le Dieu de la Bible est à la fois transcendent et immanent.  Il entre en communication avec l’homme et cela commence par l’appel fait au Abraham, Moise….  

Le Dieu Unique des juifs est un Dieu universel il n’est soumis à aucune loi, inclus à aucune loi de l’univers car c’est lui qui l’a crée et le transcende

Le Dieu des juifs  YHWE est

« l’Etre nécessaire,  celui qui fut, qui est, qui sera, qui fera être – Je suis qui je suis – la plénitude de la nature divine  (Churaqui. 13).

 Le Dieu des juifs est à la fois un Dieu national et universel :

« … le génie religieux d’Israël a transformé les rapports de Dieu avec le peuple élu en une « histoire sacrée » d’un type inconnu jusqu‘alors.   A partir d’un certain moment, cette « histoire sacrée », apparemment exclusivement « nationale », se révèle modèle exemplaire  pour toute l’humanité. (Eliade, Vol I,  p. 184).

Marc Alain Ouaknin écrit que « Le Dieu de la Bible c’est un Dieu pour l’homme …. Dieu ne s’est pas révélé pour lui-même mais pour les hommes      ( La plus belle histoire de Dieu, p.  63).   Il s’est révélé aux hommes, écrit le même auteur pour les enseigner ses percepts.  

Le monothéisme du Judaïsme est éthique,

Lévitique 19,  

Parle à toute la communauté des Israélites. Tu leur diras: Soyez saints, car moi, Yahvé votre Dieu, je suis saint. 

«   Le Monothéisme éthique des Hébreux, et lui seule, franchit toutes ces limites en reconnaissant un Dieu personnel, transcendant, libre et souverain, créateur des cieux et de la terre, maitre de l’alliance et de la vie, seigneur de l’unité et de l’amour – père du verbe salvateur qui se relève dans la Torah et s’accompli dans l’homme, Dieu se situe au delà de la création ; il ouvre devant l’homme, délivré des servitudes magiques, la porte d’or de l’Incréé.  (Chouraqui, p. 11).

 Le juif est appelé à être un imitateur de son Dieu dans tous les aspects de sa vie personnelle et de la vie communautaire ainsi que de garder en priorité la justice et la miséricorde et de porter ces principes éthiques et moraux  dans le monde entier. 

Le Monothéisme juif peut engendrer une foi unique :

« Ce qui distingue le récit biblique est le message personnel de Dieu et ses conséquences.  Sans être préalablement invoqué, Dieu se révèle à un être humain, et lui fait une série  de demandes suivies des promesses prodigieuses.   Selon la tradition, Abraham lui obéît, comme il lui obéira plus tard, lorsque Dieu lui demandera de lui sacrifier Isaac »,   (Eliade,  Vol I, p. 184).

La foi abrahamique était unique selon Mircea Eliade dans le fait que celui ci croyait qu’avec Dieu tout est possible, c’est pourquoi il est prêt à obéir à Dieu lorsqu’il lui demande de sacrifier  son fils.  Dans son geste Abraham ne voulait rien obtenir en retour comme c’était le cas des sacrifices d’enfants des peuples qui les entouraient, remarque le même auteur.   Pour Abraham c’était simplement un acte d’obéissance qui révèle aussi, une espérance, on pourrait ajouter.  L’espérance que Dieu a le pouvoir de tout changer, et oserons le dire, une espérance qui va au delà de la vie présente.   Nous pouvons entrevoir, peut être, surtout dans la lumière de verset 17 de chaptire 11 , de L’Epitre aux Hébreux  Par la foi, Abraham, mis à l’épreuve, a offert Isaac, et c’est son fils unique qu’il offrait en sacrifice, lui qui était le dépositaire des promesses,  l’idée d’une vie après la mort présente dans la foi abrahamique et par la suite dans le Judaïsme. 

Armand Abeccassis nous rappelle que le Dieu UN et UNIQUE veux plutôt donner une leçon à Abraham dans ce texte,  pour lui dire que son Dieu ne lui demandera jamais de sacrifier son fils et que le Dieu UN  et UNIQUE ne veut pas des sacrifices humaines.  Alors que les sacrifices humaines étaient très fréquent dans le Moyen Orient à l’époque.   Le  Dieu qui s’est révélé  à Abraham  lui communique, par l’intermède de cette leçon,  qu’il faut mettre fin aux sacrifices humaines.  Armand Abeccassis insite que le texte dit   Prends ton fils unique, que tu aimes, Isaac et fait le monter pour un holocauste sur l’un des montagnes que je t’indiquerai (Gènese 22. 2). 

« Il s’agissait d’initier son fils, de le faire monter, de l’élever et de sacrifier un bélier à cette occasion.   Le texte traditionnel, tel qu’il est vocalisé dit bien,  « fais – le monter pour un holocauste » et pas pour l’holocauste. »  La lecture de ce texte faite par Abéccassis tiens compte de contexte car il écrit « Le patriarche a pensé qu’il lui était demandé d’offrir son fils unique, alors que l’épreuve consistait à sacrifier son désir de servir Dieu par ce rite païen, a sacrifier son désir de sacrifier son fils et à apprendre ce que signifié réellement aimer.  ( Armand Abécassis, Jésus avant le Christ p.23).   Car à l’époque, c’était un rituel qui, avait  continué d’être pratiqué pendant des siècles dans le Moyen Orient ; il fallait sacrifier son premier née afin d’avoir la faveur des dieux.

Dieu est Unique et tout autre même dans cet aspect, d’interdire tout sacrifice humaine confiant et rappelant la valeur humaine en tant que créature porteuse de l’mage du Créateur. 

Osée 12,

10 Je suis Yahvé ton Dieu, depuis le pays d’Egypte. Je te ferai encore habiter sous les tentes comme aux jours du Rendez-vous.

11 Je parlerai aux prophètes, moi, je multiplierai les visions et par le ministère des prophètes je parlerai en paraboles.  

Deutéronome 6 a partir de verset 4 Shema Israel relève d’une relation très forte entre Dieu et son peuple.  

Deutéronome 6,

 4 Ecoute, Israël: Yahvé notre Dieu est le seul Yahvé

 6, 5 Tu aimeras Yahvé ton Dieu de tout ton coeur, de toute ton âme et de tout ton pouvoir.

  6 Que ces paroles que je te dicte aujourd’hui restent dans ton coeur!  

Dieu s’adresse au peuple collectivement.  Mais chaque mitsvot doit être respecté individuellement pour le bien être de tout la communauté.  

Deutéronome 5

32 Gardez et mettez en pratique! Ainsi vous l’a ordonné Yahvé votre Dieu. Ne vous écartez ni à droite ni à gauche.

33 Vous suivrez tout le chemin que Yahvé votre Dieu vous a tracé, alors vous vivrez, vous aurez bonheur et longue vie dans le pays dont vous allez prendre possession. 

Le  rapport à Dieu va se manifester  dans le rapport à l’autrui pour le bien être de tous.   

Si il y a des historiens qui pensent que les juifs étaient au début des polythéistes, comme tous les peuples du Bassin Méditerranéen et Moyen – Orient, tous sont d’accord que l’idée d’un Dieu Unique s’est imposé avec force tout d’abord et premièrement chez les Juifs.    

Ce Dieu Unique, le Dieu des juifs, présente une conception du divin, comme il a été évoque, complètement différente de celle des dieux païens   et également de l’homme .      Le Dieu Unique est créateur et il créa l’homme à son image ce qui confère  à l’homme une valeur jamais connu auparavant.   Le Dieu Unique est personnel et universel au même temps, Il est le  Dieu transcendent et immanent, c’est le Dieu des exigences car le Dieu biblique  révèle, par l’intermède de la Loi, des exigences éthiques et morales.  L’homme se trouve en permanence face à la  décision de choisir  entre le bien et le mal, entre les bénédictions et les malédictions. 

Dans le  monothéisme  juif le nom de Dieu est ineffable  et indicible seul le grand prêtre avait le droit de prononcer son nom le jour de Yom Kippour.

SOUCCOT

SOUCCOT

Le Souccot, ou la Fête des tentes

Souccot images libres de droit, photos de Souccot | Depositphotos

La fête des cabanes, qui rappelle les pérégrinations des juifs dans le désert pendant quarrant ans de la sortie de l’esclavage égyptien jusqu’à l’arriver dans la Terre Promise elle a pris fin cette année lundi dernier.

Lévitique 23,

33 Yahvé parla à Moïse et dit:

34 Parle aux Israélites, dis-leur: Le quinzième jour de ce septième mois il y aura pendant sept jours la fête des Tentes pour Yahvé.

 35 Le premier jour, jour de sainte assemblée, vous ne ferez aucune ouvre servile.

 36 Pendant sept jours vous offrirez un mets à Yahvé. Le huitième jour il y aura pour vous une sainte assemblée, vous offrirez un mets à Yahvé. C’est jour de réunion, vous ne ferez aucune ouvre servile.

37 Telles sont les solennités de Yahvé où vous convoquerez les Israélites, saintes assemblées destinées à offrir des mets à Yahvé, holocaustes, oblations, sacrifices, libations, selon le rituel propre à chaque jour,

 38 outre les sabbats de Yahvé, les présents, dons votifs et volontaires que vous ferez à Yahvé.

  39 D’autre part, le quinzième jour du septième mois, lorsque vous aurez récolté les produits du pays, vous célébrerez la fête de Yahvé pendant sept jours. Le premier et le huitième jour il y aura jour de repos.

40 Le premier jour vous prendrez de beaux fruits, des rameaux de palmier, des branches d’arbres touffus et de gattiliers, et vous vous réjouirez pendant sept jours en présence de Yahvé votre Dieu.

41 Vous célébrerez ainsi une fête pour Yahvé sept jours par an. C’est une loi perpétuelle pour vos descendants. C’est au septième mois que vous ferez cette fête.

 42 Vous habiterez sept jours sous des huttes. Tous les citoyens d’Israël habiteront sous des huttes,

43 afin que vos descendants sachent que j’ai fait habiter sous des huttes les Israélites quand je les ai fait sortir du pays d’Egypte. Je suis Yahvé votre Dieu.

Les juifs sont obligés ou devraient vivre pendant une semaine dans des tentes ou des petites cabanes dans leur jardin ou la cour de leurs maison  ou même sur le balcon de leurs appartements lorsque cela est possible, construites pour l’occasion de la fête, cela rappelle le pèlerinage des juifs dans le désert et symbolise au même temps et que tout est éphémère dans la vie inclue sa maison c’est pourquoi chaque personne devrait se mettre sur la protection divine.   Ils doivent porter dans leurs mains chaque jour de la semaine un loulav et des branches d’olivier. Pendant la prière ils doivent agiter le loulav dans la direction des quatre points cardinales symbolisant que Dieu est omniprésent. 

C’est une fête de jouissance et encore une fois de mémoire.  C’est la fête de la joie. La Torah est accueillit  avec des chants d’allégresse et les gens défilent avec de branches  Les textes sont explicites en ce qui concerne la manière de célébrer bien que certains détails avaient été adaptés  selon les époques. Le dernier jour de Soucot c’est la fin de la lecture de la Torah.  La lecture de la dernier parasha, c’est-à-dire la fin du livre de Lévitique.   Car la Torah est divisée dans un nombre des parashas qui correspond aux semaines de l’année. 

NAPOLEON SI DATAREA TEXTELOR BIBLICE

Photos de Napoléon Bonaparte - Babelio.com

1 Moise s-a suit din câmpia Moabului pe muntele Nebo, pe vârful muntelui Pisga, în faţa Ierihonului. Şi Domnul i-a arătat toată ţara: de la Galaad până la Dan.

2 tot ţinutul lui Neftali, ţara lui Efraim şi Manase, toată ţara lui Iuda până la marea de apus,

3 partea de miazăzi, împrejurimile Iordanului, valea Ierihonului, cetatea finicilor, până la Ţoar.

4 Domnul i-a zis: „Aceasta este ţara pe care am jurat că o voi da lui Avraam, lui Isaac şi lui Iacov zicând: „O voi da seminţei tale.” Ţi-am arătat ca s-o vezi cu ochii tăi; dar nu vei intra în ea.”

5 Moise, robul Domnului, a murit acolo, în ţara Moabului, după porunca Domnului.

6 Şi Domnul l-a îngropat în vale, în ţara Moabului, faţă în faţă cu Bet-Peor. Nimeni nu i-a cunoscut mormântul până în ziua de azi.

7 Moise era în vârstă de o sută douăzeci de ani când a murit; vederea nu-i slăbise, şi puterea nu-i trecus

8 Copiii lui Israel au plâns pe Moise treizeci de zile, în câmpia Moabului; şi zilele acelea de plâns şi de jale pentru Moise s-au sfârşit.

9 Iosua, fiul lui Nun, era plin de duhul înţelepciunii, căci Moise îşi pusese mâinile peste el. Copiii lui Israel au ascultat de el şi au făcut potrivit cu poruncile pe care le dăduse lui Moise, Domnul.

10 În Israel nu s-a mai ridicat proroc ca Moise, pe care Domnul să-l fi cunoscut faţă în faţă.

11 Niciunul nu poate fi pus alături de el, în ce priveşte toate semnele şi minunile, pe care l-a trimis Dumnezeu să le facă în ţara Egiptului împotriva lui faraon, împotriva supuşilor lui şi împotriva întregii ţări,

12 şi în ce priveşte toate semnele înfricoşătoare pe care le-a făcut Moise cu mână tare înaintea întregului Israel

Ni se spune ca Torah, sau cele cinci carti ale lui Moise nu au fost scrise de Moise pentru ca Moise nu putea scrie despre moartea lui.   Dar in Mémoriel de Sainte Helene, Napoléon Bonaparte a scris care au fost ultimile cuvinte rostite de el.  Si ele ar fi fost La France, l’armée, Josephine.  Si totusi Napolion a murit in chinuri groaznice fie din cauza unui cancer la stomac ni se spune mai recent ; fie, asa cum s-a banuit in ultimile doua secole, otravit cu arsenic de catre britanici.  Nu au fost cuvinte ce a rostit Impartul  in ultimile clipe ci gemete.  Si totusi nimeni nu pune la indoiala autenticitatea autorului.

Sunt altii si mai originali asa cum a fost Jean Astruc, care a predat la Facultatea de Medicina din Motpellier, prima facultate de medicina din lume, se pare, si care mai functioneaza si astazi care a venit cu o teorie foarte originala predata pana si azi in unele scoli biblice, teorie numita Documentara, La théorie documentaire, adica Torah ar avea mai multi autori, corespunzand mai multor documente: Documentrul Yahvist, Documentul Elohist, Documentul Deutronomist si Documentul Sacerdotal sau Preterist in engleza. Teoria este preluata de ganditori nemti in secolul XIX, care fac din ea o lege aproape si incontestabila.

Daca acest ultim capitol din Deuteronom ar fi fost scris de un alt autor, de Iosua sa spunem, notati ca nu este voarba de date si nici de ultimele cuvinte rostite de Moise,  deci nu este exclus sa fi scris el, aceasta nu pune la indoiala nici autenticitatea textului nici a autorului celor cince carti ale Legii.     Evreii spun, pozitie acceptata in judaism, ca Dumnezeu este autorul Torei a Pentateucului iar Moise este redactorul.   Cred ca este pozitia cea mai plauzabila care poate fi.   Critica istorico textuala s-a nascut in Germania in secolul XIX odata cu nasterea antisemitismului rasial, scrie Claude Tresmantant si nu doar el.  Acelasi lucru s-ar putea afirma atunci despre cartea lui Iosua si pana la urma unde ajungem ?     

De-a lungul secolelor evreii au fost victimele unui anti judaism religios nascut in primele secole de Crestinism.  Antijudaism pe care il gasim si la Augustin, cel mai mare teolog al latinitatii antice, care acuza evreii de deicid, adica de a-l fi ucis pe Dumnezeu,  asa cum au facut-o si predecesorii lui adica,  Parintii Apostolici.  Aceasta acuzatie i-a urmarit pe evrei de-a lungul si de-a latul Europei timp de secole la care folclorul medieval a adaugat mituri acuzand evreii ca fura copii, ii ucid ca sa le bea sangele sau ca sa faca azime cand Biblia interzice evreilor utilizarea singelui chiar si a singelui animal.    Din primile secole de Diaspora, adica dupa distrugerea Ierusalimului de catre generalului Titus, pana in ultimele secole ale celui de al-II-lea mileniu, in ciuda unor exceptii pentru ca evreii fiind instruiti, datorita faptului ca ei cunosteau scrisul si cititul in consecinta nu erau analfabeti ca majoritatea populatiilor europene pana la un moment dat,  unii evrei au reusit, au fost printre ei medici, filozofi cum ar fi Maimonide in Spania, artizani priceputi, bancheri.  Evreii nu erau analfabeti datorita atasamentului lor fata de Textele Sacre.   Inca din perioada Exilului Babilonian dar si mai mult dupa distrugerea Ierusalimului evreii si-au propus si au decis ca datoria fiecarui parinte este sa invete copii lui sa scrie si sa citeasca pentru a putea citi si transmite in scris Torah, generatiilor urmatoare.  

 In ultimele doua secole ale mileniului precedent se naste insa in Germania antisemitismul care este o ura, un dispret bazat pe rasa.  Evreii fiind considerati de catre germani ca o rasa inferioara, pana acolo incat unii gandirori cum a fost Paul Lagarde, ca si Chambarline, unul cu nume francez si celalt cu nume englez si totusi nemti,  afirma ca Isus nu ar fi fost evreu ci s-ar fi nascut dintr-un grup germanic, deci de rasa ariana, care ar fi emigrat din Nordul Europei, actuala Germanie, in Galilea cu 1500 de ani inainte de nasterea lui Isus.  Isus nu putea fi evreu pentru ca un om ca Isus  nu putea fi evreu, Dumnezeu, nu se putea intrupa intr-o rasa semita care este o rasa atat de inferioara.  Acesta critica istorico textuala neaga prin urmare autenticitatea textelor evreiesti afirmand ca ele ar fi o fabricatie a evreilor pentru asi da valoare, pentru asi da o identitate.    Aceasta tentativa de a arieniza pe Isus a ajuns si in Romania mai bine de un secol mai tarziu si o aflam la Alexandru Cuza, a nu se confunda cu Alexandru Ion Cuza, care scria ca trebuie neaparat sa se deiudaizeze crestinismul adica sa fie curatat de tot ce este iudeu si asta includea textele Vechiului Testament care trebuiau sa fie curatate de morla de tip evreiesc ci mai degraba imbibate, expresia imi apartine, de o alta morala care promoveaza superioritatea raselor.  Isus ar fi fost, dupa acest Ion Cuza, un luptator impotriva raisei evreilor (A . C . Cuza, Lupta pentru credinta si problema invatamintului religios, Iasi, 1928).

Se neaga nu doar autenticitatea dar si datarea.  Textele sunt bineteles datate mult mai tarziu afirma sustinatorii acestori ideologii, pentru unii de pe vremea Exilului Babilonian, cand evreii deportati vor sa isi fabrice o identitate pentru a supravietui.  Cei care fac asemenea afirmatii ignora textul din Imparati care afirma ca pe vremea regelui Iosia preotul Hilchia a gasit Cartea Legii in Templu.  Iosia incepe o reforma atunci si repune textele la baza vietii contidiene a evreilor.  Despre ce carte e vorba pentru ca inainte si dupa, gasim inca texte care vorbesc despre tablele legamintului. Oricum nu putem, orcat am forta lucurile, data textele nici din perioade Exilului si cu atat mai putin dupa, asa cum o fac unii indrazneti. 

Marii experti, si o afirm cu o nota mai degraba ironica,  ne spun de asemenea ca in primul secol de Crestinism ar fi aparut o forma a limbii grecesti care s-ar fi numit koiné, forma care ar fi fost folosita timp de 100 de ani.  Fenomen sigular in istoria limbilor ?   Cred ca este mai degraba o inventie a acestor experti.   Multi dintre cercetatorii de azi admit ca Evangheliile au fost scrise la origine in ebraica si traduse in greaca ceea ce ar explica anumite deficiente care apar in textele grecesti.   Fapt sigur este ca Evangheliile s-au transmis doar in forma greaca.

Ni se mai spune ca prima evanghelie scrisa ar fi fost Evanghelia dupa Marcu, acest Marcu care ar veni din Cirene si ar fi fost inspirat de apostolul Petru.   Curios este ca Petru a scris doua epistole, exista si o Evanghelie dupa Petru care nu a fost retinuta de biserica, si totusi el, in loc sa scrie l-ar fi informat pe Marcu. La o analiza mai onesta se crede azi ca Marcu este o sumarizare a lui Matei si Luca, Matei fiind prima evanghelie scrisa si inca de un martor ocular.    Evanghelia dupa Ioan, ne spus aceeasi experti, a fost scrisa la sfarsitul primului secol de crestinism daca nu la inceputul celui de al JJ -lea secol, ca rezultat a acelui sitz im leiben (crestinii au stat si si-au povestit evenimentele si apoi  ar fi hotarit Ioan sa scrie).  Argumentul este mai degraba ilogic.  

Ca sa concludem ca experti sunt si au fost dar unii au transmis informatii nefondate.  Tezele doctorale se scriu azi la plural.   Ma intreb daca expertii care vor venii peste cateva decenii, sau peste un secol vor incerca sa isi convinga publicul ca de fapt teza care o citesc si care foloseste pronumele personal la plural, noi, a fost scrisa de mai multe persoane doar ca una singura a semnat sau si-a atribuit lucrarea.  

Inaltarea

INALTAREA

Publié par Maria Istoc dans Uncategorized29 mai 2020

INALTAREA

Luca 24. 50 -53

50 El i-a dus până* spre Betania. Şi-a ridicat mâinile şi i-a binecuvântat.

51 Pe când îi binecuvânta, S-a despărţit de ei şi a fost înălţat la cer.

52 După ce I s-au închinat, ei s-au întors în Ierusalim cu o mare bucurie.

53 Şi tot timpul stăteau în Templu şi lăudau şi binecuvântau pe Dumnezeu. Amin.

Fapte 1

  1. După ce a spus aceste lucruri, pe când se uitau ei la El, S-a înălţat la cer, şi un nor L-a ascuns din ochii lor.

10 Şi cum stăteau ei cu ochii pironiţi spre cer, pe când Se suia El, iată că li s-au arătat doi bărbaţi îmbrăcaţi în alb

11 şi au zis: „Bărbaţi galileeni, de ce staţi şi vă uitaţi spre cer? Acest Isus care S-a înălţat la cer din mijlocul vostru va veni în acelaşi fel cum L-aţi văzut mergând la cer.”

Luca este singurul evanghelist care consemneaza  acest eveniment si, dupa cum se vede, in doua rinduri; atit in Evanghelia care ii poarta numele cit si in Faptele Apostolilor. La sfirsitul Evangheliei si la inceputul cartii Faptelor.   Cele doua insemnari nu sunt identice ci complementare, a doua presentind mai multe detalii cu privire la felul in care s-a  petrecut evenimentul si care aminteste pe un ton oarecum misterios, pe de o parte, si plin de speranta, pe de alta parte, de venirea a doua a lui Isus, care este Cristosul. Toate celelalte Evanghelii se sfirsesc du Invierea si Marea Insarcinare in doua dintre ele in mod indirect, trimiterea celor unsprezece sau in cazul lui Ioan insistenta in conversatia cu Petru de unde Biserica Catolica ii acorda un rol aparte iar papi sunt considerati continuatorii  chemari adresate  lui Petru,  « primul papa ».

Cu Inaltarea, eveniment pe care il sarbatorim astazi i-a sfirsit seria aparitiilor lui Isus dupa Inviere.   Istoria lui Isus incepe la Templu, binecuvintarea lui Simion, si se sfirseste le Templu unde ucenicii ramin adunati si sunt plini de bucurie. Bucuria anticiparii venirii lui Isus dar si bucuria plina de emotie inaintea Marii Insarcinari. In textul din Fapte apar cei doi oameni imbracatii in alb care vorbeste ucenicilor despre faptul ca Isus va veni din nou in acelasi fel in care a plecat si ucenicii isi amintesc poate aici discursul lui Isus din Ioan 14 primele versete1 Să nu vi se tulbure inima. Aveţi credinţă în Dumnezeu şi aveţi credinţă în Mine.2 În casa Tatălui Meu sunt multe locaşuri. Dacă n-ar fi aşa, v-aş fi spus. Eu Mă duc să vă pregătesc un loc.3 Şi după ce Mă voi duce şi vă voi pregăti un loc, Mă voi întoarce şi vă voi lua cu Mine, ca , acolo unde sunt Eu, să fiţi şi voi.  Ma duc sa va pregatesc un loc si dupa ce va voi pregati un log ma voi intoarce sa va i-au cu mine.   SPERANTA, speranta aceea care a facut ca primi crestini sa moara ca martiri cu suflete usurate si fete luminate, fapta care a constituit o martuire nemaintilnita lucru care a dus la aderarea multora la noua credinta.  Moartea devine o trecere

spre o alta realitate.  O realitate superioara.  Stiu ca clasamentele de genul acesta supara anumite urechi « ultra sensibile » si totusi, realitatea care va sa vina, lumea de dincolo este superioara cele prezente si terestre.  Daca invierea este mai degraba proclamata decat descrisa de vreunul dintre evanghelisti mi se pare ca inaltatrea prezinta cateva detalii prescriptive.  Daca nimeni nu a fost martor la momentul Invierii ci au vazut mai degraba dupa pe cel Inviat in cazul Inaltarii ucenici il privesc il vad inaltindu-se chiar daca nu avem detalii de felul cum s-a petrecut Inaltarea.  Pictorii insa  au pictat-o in imaginarul lor creind opere de arta de valoare inestimabila.   Inaltarea ca intreaga viata a lui Isus au fost subiecte de inspiratie pentru o creatie artistica umana in care umanul a putut demonstra unul din aspectele divinului care i-a fost transmisa.  Inaltarea chiar daca nu ne da detalii despre felul  in care s-a petrecut ca si moartea si Invierea au avut efectul de a produce in ucenici o intorsatura inconturnabila de la moarte spre viata, spre o viata noua care incepe aici, « Imparatia este in mijlocul vostru » si continua in eternitate.  Eternitate care ramine sa fie descoperita cum descoperita se face si viata de aici in parcursul umblarii  pe urmele Celui Inviat.  Invierea lui Isus este inceputul unei umanitati noi, unei noi creatii traversata de frumusete, scrie Armand Puig i Tarrech.

Evanghelia, Buna Vestire,  incepe la Templu sau in Templu. Evanghelia care este grefata pe Iudaism si nu exista in afara iudaismului pentru ca Dumnezeul revelat in Cristos este Dumnezeul lui Avram, Isac si Iacov, a patriarhilor, a iudeilor mai intii si apoi al neamurilor.  Pentru ca Isus, Dumnezeul intrupat este un evreu si nu de alt neam. Biserica incepe in Templu daca este sa tinem seama de versetul 53 din Luca 24 unde ucenicii stateau in Templu si laudau si binecuvintau pe Dumnezeu.  In textele aceastea este prima oara ca ucenicii se inchina lui Isus recunoscandu-l intr-o maniera cu totul noua ca Domn, adica Dumnezeu.

Cu inaltarea lui Isus incepe povestea inaltarii omului pentru aici si pentru eternitate.  Cu Inaltarea Incepe Marea Insarcinare, ucenicii dintr-un group de oamenii debosolati la un moment dat, devin oamani dotati cu o putere noua, Duhul Sfint, care vor lua drumul pribegiei pentru a aduce altora Buna Vestire.

Moartea si Invierea lui Cristos aducand o epoca noua, o era noua in istoria umanitatii.   Raspindirea Crestinismului da valoare omului creat dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu si rascumparat prin moartea si Invierea lui Isus. Viata umana capata o alta valoare pentru ca Dumnezeul infinit se intrupeaza, i-a chip de om.   Sclavia antica dispare si perioada jocurile de gladiatori din arenele romane sunt interzise.  Constantin, dupa convertirea sa pune capat jocurilor din arenele romane, iar sclavia antica dispare odata ce principile Evanghelice castiga teren si sunt puse in practica de cei care primesc Buna Vestire.

Crestinismul da o valoare omului, individului, el este purtator al chipului lui Dumnezeu dar si interlocutor in administrarea creatiei si insarcinat sa duca Vestea Buna pina la marginile pamintului. Exista un fel de parteneriat intre Dumnezeu si om. In Crestinism omul devine copil al lui Dumnezeu. · Vedeţi ce dragoste ne-a arătat Tatăl: să ne numim copii ai lui Dumnezeu! Şi suntem. Lumea nu ne cunoaşte, pentru că nu L-a cunoscut nici pe El.

2 Preaiubiţilor, acum suntem copii ai lui Dumnezeu. Şi ce vom fi nu s-a arătat încă**. Dar ştim că, atunci când Se va arăta El, vom† fi ca El, pentru că Îl vom vedea aşa cum este. Omul este deci intr-o relatie privilegiata cu divinitatea ceea ce inalta omul. Inaltarea Domnului conduce la inaltarea omului pentru acum si pentru eternitate spre o realitate incomparabila care depaseste temporalitatea si spatialitatea si fiecare individ este chemat sa fie un partener loial si responsabil.

La sfirsitul Evangheliei dupa Luca Isus pleaca in Bethania, nu acolo avea El prientei foarte buni?, si acolo intervine inaltarea:

  • 0 El i-a dus până spre Betania. Şi-a ridicat mâinile şi i-a binecuvântat.
    • 51 Pe când îi binecuvânta, S-a despărţit de ei şi a fost înălţat la ce52 După ce I s-au închinat, ei s-au întors în Ierusalim cu o mare bucurie. Ca in intreaga Evanghelie dupa Luca exista o dulceata, o pace si un mister in cuvintele acestea.   Cardinalul Joseph Ratzinger scrie, Isus se inalta binecuvintind….. Bratele li ramin intinse asupra lumii.   Bratele lui Christos care binecuvinteaza sunt ca un acoperis care ne protejeaza dar ele sunt in acelasi timp un gest de deschidere pentru a permite cerului sa coboare pe pamint.  In gestul bratelor deschise este exprimata relatia durabila dintre Christos si ucenicii sai, intre Hristos si lume.   In Inaltare Christos ne ridica deasupra conditiei noastre umane si deschide lumea spre Dumnezeu.  Iata de ce ucenicii au putut sa se bucure cand s-au intors din Betania.  
      • Frumoasa imaginea  cardinalului, frumoasa imaginea din Luca.   Sa ne umplem de ea.

FERICIRILE MEDITATIE SCURTA

„Ferice de cei săraci în duh, căci a lor este Împărăţia cerurilor!

4Ferice de cei ce plâng, căci ei vor fi mângâiaţi!

5Ferice de cei blânzi, căci ei vor moşteni pământul!

6Ferice de cei flămânzi şi însetaţi după neprihănire, căci ei vor fi săturaţi!

7Ferice de cei milostivi, căci ei vor avea parte de milă!

8Ferice de cei cu inima curată, căci ei vor vedea pe Dumnezeu!

9Ferice de cei împăciuitori, căci ei vor fi chemaţi fii ai lui Dumnezeu!

10Ferice de cei prigoniţi din pricina neprihănirii, căci a lor este Împărăţia cerurilor!

11Ferice va fi de voi când, din pricina Mea, oamenii vă vor ocărî, vă vor prigoni şi vor spune tot felul de lucruri rele şi neadevărate împotriva voastră!

12Bucuraţi-vă şi veseliţi-vă, pentru că răsplata voastră este mare în ceruri; căci tot aşa au prigonit pe prorocii care au fost înainte de voi.

Isus pronunta Predica de pe Munte dupa intoarcerea din pustie, ceea ce amiteste cele patruzeci de zile si patruzeci de nopti petrecute de Moise pe Munte si intoarcerea lui in mijlocul poporului cu cele doua Table ale Legii.   Moise fusese pe Munte, Isus in pustie unde a rezistat provocarilor deavolului.  Pec and poporul evreu in pustie a cedat de atatea ori si a cedat in primul rand prin fabricrea vitelului de aur in absenta lui Moise.   A urmat apoi pocainta, pocainta aproape fortata, si in actul acesta de pocaita evreii considera ca gasim primul Yom Kyppur.   Isus traieste in pustie, experienta poporului evreu ramanind fidel lui Dumnezeu. 

Coborat de pe Munte, Moise prezinta poporului Legea dupa care va trebui sa se conduca si faptul ca Dumnezeu i-a ales sa fie purtatori a-i luminii divine, a monoteismului care a schimbat istoria umana.   

Predica incepe cu Fericirile in romaneste, beatitudinile in engleza si franceza, achré in ebraica si makarios in greaca.   In ebraica termenul are conotatia de miscare, de progrès, de devenire.  Cel fericit, termenul fiind nepotrivit cu conceptul, denota o stare care poate sa existe la un moment dat.   Termenul in ebraica denota o progresiune, un parcurs spre o implinire.  Termenul poate fi gasit sub forme asemanatoare in Proverbe 31.28, sau Cantarea Cantarilor 6.9.   Cea fericita este recunoscuta de ceilalti.   Este respectata de ceilalti.  Arché este elogiul pe care il aduce cineva unei personane recunoscand vrednicia ei.  

Psalmul 33.12

Ferice de poporul al cărui Dumnezeu este Domnul! Ferice de poporul pe care Şi-l alege El de moştenire.   Acelasi cuvant este folosit si aici putem reveni la termenul grec makarios, binecuvintat, este cel care este ales al Domnului.  Binecuvintarea si fericirea fiind legate in final de alegerea lui Dumnezeu.  

Dar ferice de cel sarac in duh ?   Da, acela care se recunoaste ca fiinta umana in tot ce este uman dar dependent de Creator.  Cel care traieste fara indoiala astazi situatii de nedreptate, de oprobiu, de injustitie.   Cei a caror demnitate umana nu este recunoscuta la adevarata ei valoare de cei din jur . Lauda voua care purtati cu demnitate calitatea de fiinte umane.   Voi care suferiti si plangeti si carora vi se refuza drepatea, Voi care sunteti persecutati pentru ca societatea nu recunoaste deminitatea voastra si nu recunoaste ceea ce va revine de drept si nu ca recompensa,  Ferice de voi pentru ca voi purtati in voi speranta si reprezentati ceea ce este fiinta umana ; saracia in duh, setea si foamea dupa dreptate, mila, puritatea inimi si dorinta dupa pace.   

Elementul justitie este capital in mesajul fericirilor si cu el al sperantei pentru ca injustitiile prezente vor ajunge la capat, pentru ca nedraptatile se vor termina, pentru ca raului i se va pune capat.  Ferice.  

La première croisade et les Juifs

LA PREMIERE COROISADE ET LES JUIFS

Les Croisades Photos et images de collection - Getty Images

La christianisation de ce qu’on connais aujourd’hui comme étant le contenant européen à débuté  avec la dispersion des disciples dans les premiers décennies après la résurrection lorsqu’on trouve sur les territoires occupés par les daces en devenir les roumains l’Apôtre André, ainsi que Paul en Macédoine, à Corinth, à Ephese et tout au long de la Méditerrané  avec des   haltes au long des cotés méditerranéennes jusqu’à Rome.   Le christianisme prend naissance avant tout dans les Synagogues, a la fois au sud et au nord de la Méditerranée.  Dès la deuxième partie de deuxième siècle on trouve à Lyon Irénée, né en Smyrne qui devint évêque de Lyon, 177 – 202.   

Si les plus important Conciles Œcuméniques. Nicée, 325,  et Calcédoine 343 et de Constantinople, 381,   ont eu lieu en Orient, le premier Concile a eu lieu en Occident : le Concile d’Arles.   Cela atteste de fait que le Christianisme s’est     installé sur le territoire Européen assez tôt.    Pendant le IV siècle Jérôme de Stridon, possible le sud de la Roumanie actuelle, fait la première traduction de la Bible en Latin, la Vulgate.    Traduction fait des textes araigneaux ainsi que de vetus latina, de fragments de la Bible qui avaient été déjà traduites des originaux en Latin.    La Vulgate va être la Bible utilisés par l’Eglise en Europe pendant plus d’un millénaire car les langues vernaculaires étaient en cours de ses former ainsi que les populations européens qui avaient subit des invasions barbares   suite à la chute de l’Empire Romain et qui ne sont pas devenu états nation que bien plus tard.  Exception fait le royaume des Francs, et ensuite l’Empire de Charlemagne.  Les populations étaient des illettrés appart quelques Seigneurs qui utilisaient le latin.  L’Europe même se définissait comme la Chrétienté jusqu’à la Haute Moyen Agé.   Lorsque le prince Michel le Brave, des principautés roumaines, emporte la victoire sur les armés turques  à Calugareni en 1595 avec une armé de 16.000 hommes contre  l’armée turque de 120.000 il le fait au nom de la Chrétienté.  Pendant cette période de Moyen Age  surtout jusqu’au tournant de millénaire l’Eglise gérait tant bien que mal les affaires  locales  avec les Seigneurs locaux et le Pape était une personne de référence.  

Dans cet espace chrétien vivaient aussi des juifs qui avaient quitté la Palestine suite à la destruction de Deuxième Temple et la destruction complète de Jérusalem en   135 de notre ère.  Ils étaient éparpillés un peu partout en Europe, comme en l’avait remarqué plus haut.    Ils avaient contribué au développement des villes ou ils vivaient, au développement des villes commerciales en Italie et partout ailleurs en Europe.  La plupart d’entre eux  étaient mieux éduqués que le reste des  populations européennes. Ils étaient des lettrés car la fidélité aux textes de la Torah a fait qu’ils avaient transmis le savoir de lire et écrire de génération en génération et ils avaient établis des écoles en chaque communauté.     Certains d’entre eux sont devenus médecins et avaient contribué au développement de la médecine en Europe, d’autres avaient contribué au développement de l’interprétation des textes de la Bible, et d’autre encore sont devenu des philosophes tel que Maimonide, en Espagne et plus tard Erasmus dans les Pays Bas.    Puisqu’ils avaient été interdits de posséder des terrains agricoles car ils n’avaient pas le droit d’employer des ouvriers chrétiens, d’occuper des postes dans l’administrations, interdit de bien d’autres activités une partie d’entre eux se sont tournés vers la spéculation financières.  Et comme les Textes de la Torah interdisaient  de  prêter de l’argent avec intérêts  aux Juifs et comme l’Eglise, pour sa part, interdisait la spéculation entre les chrétiens,  les Juifs pouvaient prêter avec intérêts seulement aux chrétiens et vice versa.  Cela a conduit à des rivalités entres les Juifs et les Chrétiens.   A cela s’ajoute le fait que les Juifs étaient considérés comme des étranges et souvent des ennemies qui profitaient de la faveur de certains saigneurs.  Ils pratiquaient une autre religion et la méconnaissance causait  la peur.  

En 1071 Jérusalem est pris par les assauts des Turcs Seldjoukides, musulmans  et suite à cette nouvelle conquête les lieux Saintes ne sont plus accessible aux pèlerins européens car il  existait à l’époque une piété parmi les Chrétiens européens qui encouragé les pèlerinages dans les lieux saints et le tombeau de Jésus.  Dans cette situation l’Empereur de Byzantin, Aalexis Comne demanda l’aide au pape.   Celui-ci répondu en faisant appel aux populations européennes de se mobiliser et aller libérer les Lieux Saintes de la domination musulmane.   Ainsi débuta la Première Croisade dans l’année 1096 suit à l’appel lancé en France à Clermont,  par le Pape Urbain II.   La réponse à était immédiate et plein d’enthousiasme.   Une armé s’est constitué assez vit avec un nombre de à peu près 30 .000  personnes ce qui était inattendue pout l’époque selon C. Warren Hollister, (p. 179).   Parmi eux un grand nombre de nobles mais  aussi des nombreux paysans.   En  1099 suite aux assauts vigoureux les croisés avaient emporté la victoire et le Royaume de Jérusalem fut fondé, royaume français car les croisés étaient venu pour la plupart  d’entre eux du Royaume Français.     A ces jours lorsque l’ambassadeur de France est investi à Tel Aviv il est habillé d’une robe royale en souvenir de la victoire des croisés et de Royaume Franc de Jérusalem.  

Mais au parcours de la Croisade certains des croisés des personnes qui se sont joint pour faire plutôt de la désordre, mais aussi des paysans  se sont pris aux Juifs surtout en Rhénanie et l’Europe Centrale, car, comme il a été évoqué  les Juifs  étaient souvent des banquiers  et regardés  comme étant des personnes riches et malhonnêtes.   Le sentiment anti juif – le peuple déicide,  était également toujours présent, et l’imaginaire des peuples illettrés proie aux mythes qui circulait sur les Juifs, a fait que certains des croisés se sont attaqué  aux Juifs par conséquent plusieurs milliers avaient été tués à travers l’Europe sur la route envers Jérusalem pour venger le sang de Jésus.   Il y avait également parmi les Seigneurs de ceux, tel que Godefroy de Bouillon,  qui s’est proposé d’éliminer tous les ennemies du Christ trouvé sur le chemin.     Des Juifs avaient été massacrés, à Rouen, Mayence, Trèves, Mets,  Cologne, Dortmund, Prague.    A Worms 800 Juifs sont massacrés en Mais 1096 à cause de la rumeur qu’ils avaient empoisonnés les puits.  Ils auraient noyé un enfant chrétien raison pour laquelle l’eau devint imbuvable.   Les soldats de compte Emich de Flonheim s’en prend à la communauté juive et malgré les efforts de  l’évêque de Worms qui essaye de calmer les soldats il ne peut pas éviter le massacre.   Selon Henriette Beveniste écrite que la Croisade avait causé le premier grand massacre des Juifs en Europe  (p. 125).  Pendant la durée des croisades «…. des terribles massacres sont perpétrés, les cohortes des croisés en route vers Jérusalem, passe au fil de l’épée les Juifs qui refusent le batême.   La populace aveuglée par un puissant fanatisme religieux participe  aussi aux tueries, évaluées pour les  seules premiers  six mois de l’année 1096 à environ 10.000 victimes, soit une tire ou un quart de la population juive totale de l’Allemagne et la France de Nord » (Carol Iancu, p.40).

TREI MILENII SI SASE ZILE

TREI MILENII SI SASE ZILE

Raspindit in lume dupa distrugerea  celui de al II -lea Templu, dupa distrugerea Ierusalimului de catre generalul Titus,  si mai apoi in urma inabusirii revoltei evreilor impotriva ocupatie romane din 135, revolta condusa de Bar Kokhba in urma careia nu a mai ramas « piatra pe piatra » in Ierusalim asa cum a profetit Isus, fapt consemnat mai apoi de istoricul   Flavius Iosif, care scrie ca in urma acestei infrangerii distrugerea a fost atat de masiva incat nu se putea spune ca ar fi fost acolo un oras. Dupa aceasta infrangere se incearca reconstruirea unui oras numit Aelia Capitolia si consecintele sunt dispersiunea.     Mai mult decat o infrangere aceasta noua distrugere a Ierusalimului a insemnat disparitia politica a Israelului ». Bernard Baudinp. 104).  La inceputul erei crestine, adica pe vreme lui Isus Ierusalimul era al patrulea oras din Imperiul Roman cu o populatie de 600 000 de locuitori.  Primele atestari ale existentei acestui oras antic dareaza, duppa Vincent Lemaire din secolul XIX inainte de Christos, sub denumirea Rushalimum, nume identificat pe o statueta, nume pe care il gasim mai apoi in Geneza 18 unde este mentionat Mechizedes regele Salemului caruia Avram ii da zecuiala. Dupa acelasi autor sunt descoperite la Ierusalim table care dateaza din secolul XIV si care consemneaza faptul ca orasul avea o administratie proprie si magistrati. In jurul anului 1000 inaintea erei noastre, David face din Ierusalim capitala a ceeea ce era atunci Israel amintind ca acesta includea ceea ce mai tarziu a devenit Regatul de Nord dar si Regatul de Sud -Iudea. Documentele atesta deci de maniera incontestabila ca Ierusalimul apartine statului evreu si stabilirea Ambasadei Americane la Ierusalim in timpul administratiei Trump nu face decat sa recunoasca adevarul acesta.

Dupa distrugerea romana a Ierusalimului din 135 Anno Domini, Poporul Ales, acela pe care Dumnezeu il numeste propriulul Sau  bine, alegere facuta dupa voia Sa, devine un poporul pribeag  pe toate meridianele lumii chiar daca mai ramine inca la Ierusalim un numar destul de important de evrei ca sa il determine pe Mahomed, aproape sase sute de ani mai traziu,  sa se duca la Ierusalim sa propuna atat evreilor cat si crestinilor sa adereze la ceea ce el numea « noua revelatie ».   Prezenta evreilor in oras este confirmata si de Cruciade patru sute de ani mai tarziu.

Dupa ce au trecut prin persecutii  timp de secole  invinuiti mai intii de deicid de catre conducatorii Bisericii Primare, prezentati ca si Cain, cum a facut-o, da marele Augustin, care spunea ca evreii exista inca ca sa arate ce se intimpla cu cei care au refuzat sa creada in jertfa lui Isus si pentru a autentifica prin prezenta lor mizerabila adevarata cale care este de acum Crestinismul, prezenti inca, fara a fi distrusi dar prezentii pentru a ramane vinovati si inferiori de-a lungul vremii. Blestemati asa cum a fost Cain dupa uciderea fratelui sau. Invinovatiti de Ciuma Neagra din Evul Mediu, alungati din Anglia, pe urma din Franta, din Germania   in urma acuzatiei ca ucid copii pentru a le folosi sangele pentru ritualurile lor cand de fapt Dumnezeu interzice folosirea sangelui si evreii nu foloseau sangele nici de la animale.  Obligati sa poarte haine care sa ii distinga de populatia tarilor in mijlocul  carora traiau asa cum decreteaza Concililul de la Latran, 1215, interzisi de a ocupa posturi in administratie, interzisi de a poseda terenuri agricole ,  ghetoizati  asa cum a fost cazul evreilor din Venetia unde unii ditre ei au murit din cauza leprei. In campania sa din Italia la Anacone Napoléon gaseste o colonie de evrei leprosi. Reactia a fost una de revolta si a cerut soldatilor sai sa le dea un drapel francez dupa care i-a declarat cetateni francezi pentru ca evreii nu aveau dreptul la cetatenie in tarile in care se aflau.  Culminind, cum se stie, cu incercarea de exterminare totala de catre nazisti,  ceea ce nazistii au numit « Solutia Finala. » In 1948 Israelul devine din nou o natiune si au o tara.  Evreii au din nou un pamant al lor, sau mai degraba au din nou pamintul lor, acela care fusese pamantul stramosilor lor – Tara Promisa pe care o cucerisera cu milenii in urma sub conducerea lui Iosua (Cartea lui Iosua in Pentateuc).

Israel devine din nou o natiune in urma declaratiei Balfour si hotarirea  Natiunilor Unite, ca evreii trebuie sa se intoarca pe paminturile lor de origine. 

Visul Sionist nu a parasit niciodata acest popor imptrastiat in lume care a dus cu el acolo unde era, in fiecare loc unde se afla, textele Legii,  a Bibliei hebraice pe care le-au citi, le-au recopiat.  Texte care au fost norma conduitei lor, texte pe care le-au transmis copiilor lor care la randul lor le-a transmis copiilor lor din generatie in generatie.  Tora, scrie Lev Tolstoi devenise patria portativa a evreilor rataciti in lume.  Textele cat si traditiile care definesc religia lor, religie care sta la baza Crestinismului, asa incat limba s-a pastrat, asa incat, dupa cum o afirma cercetarorii printre evrei nu au existat analfabetii sau daca erau numarul acestor a fost infim.   Asa cum spunea Ben Gurion daca cei care au parasit Europa pentru a plecat spre lumea noua pe imbarcatia Mayflowers nu isi mai aminteau detalii ale voiajului, iar urmasii lor nici atat,  evreii cunosteau din generatie in generatie pana si ce au mancat cei care au parasit Egyptul pentru a ajunge in Tara Promisa. 

Visul de reintoarcere si restabilire pe paminturile stramosesti nu i-a parasit niciodata, Visul Sionist.    In Franta el a luat o forma puternica dupa condamnarea lui Dreffus, condamnare fata de care Emile Zola a luat o pozitie rasunatoare in scrisoarea adresata presedintelui francez din epoca respectiva, scrisoare care a ramas celebra si care se intitula J’accuse.  Visul Sionist transmis din generatie in generatie in expresia « Anul viitor la Ierusalim. »

Déjà din 1917, atunci cand se apropia sfarsitul Primului Razboi Mondial, si marile imperii se destramau, in cazul subiectului discutat Imperiul Otoman, Puterile Occidentale, AnglIa, Franta, Italia promoveaza idea de o restabilire a evreilor in ceea ce se numeste acum Palestina.  Nume dat de catre Imparatul roman Hadrian, pentru ca in Biblie denumirea este absenta.  

In 2 noembrie 1917 ¨Primul Ministru al Angliei Arthur James Balfourt adreseaza o scrisore baronului Lionel Rothschild o scrisoare in care scrie

Am marea placere sa va adresez din partea, guvernului britanic si a  Miestatii Sale, urmatoare declaratie de simpatie fata de aspiratiile sioniste ale evreilor. 

Guverul Maiestatii Sale are o atitudine favorabila in legatura cu formarea unui stat evreu in Palestina si va folosi toate mijloacele pentru realizarea acestui obiectiv.  

Evreii vor trebui insa sa astepte pana in 1948 pentru a-si vedea visul implinit si implinirea a fost zbuciumata, nu fara obstacole, dar in sfarsit evreii revin in Tara Promisa sau in Tara Sfanta.  Stabillesc capitala la Tel Aviv pentru ca Ierusalimul, capitala milenara a Iudeii ramane sub ocupatie arabo musulmana.   Si evreul poarta in inima durerea acestei absentei evreiesti in Cetatea lui David pe care o ocupa mai apoi si pana astazi doar partial, vechiul oras apartinind iordanienilor.

Din 5 pana in 10 iunie 1967 are loc Razboiul de Sase Zile dupa care statulului Israel ii revine o parte din Ierusalom.   Oponentii, Egypul sub conducerea lui Nasser care isi propusese sa stearga Israelul de pe harta lumii, Syria, Iordania si intervinen la un moment dat si Iracul. Situatia era foarte tensionata.  Presendintele american  Lindon Johnson refuza sa sprijine Israelul iar Rusia cere Egypului sa renunte la planul lor.  Israelul era inconjurat si amenintat din toate partile de catre arabi si avea toate sansele sa piarda avand un efectiv uman mult inferior atacantilor.

In 1 iunie 1967 Moshe Dayan este numit sef al trupelor si al operatiilor militare israelite.  Un om cu o inteligenta deosebita si cultura larga care iubea cultura araba, dupa informatiila date de Montefiore, in cartea lui despre Ierusalim.  Razboiul incepe si incepand cu prima zi, 5 iunie aviatia israeliana distruge quasi totalitatea aviatiei egiptene iar trupele terestre israeliene intra in Peninsula Sinai. Pe la mijlocul aceleasi zile regele Husein ordona atacarea trupelor israelite si mai ales celor care erau la portile Ierusalimului. In dupa amiaza aceleasi zile aviatia israelita distruge aviatia iordaniena.. Infanteria iordaniana se razbuna insa intrand in Ierusalim si destrugant sediul Natiunilor Unite. In dimineata de 6 iunie fara a astepta accordul primlui ministru, Moshe Dayan hotaraste printr-o manevra abila sa intre in Ierusalim. La sfaritul zile de 7 iunie trupele conduse de acelasi general erau in Ierusalim. Megafoanele arabe transmiteau comunicate in care spunea ‘arabi luati-va armele si redevenit stapinii acestor teritorii. » Pe cand evreii transmeteau «  Inaintam pe Augusta Victoria,  inca putin si vom intra in orasul milenar Ierusalimul lucru la care visam de generatii…. Natiunea intreaga astepta victoria noastra. »

Montefiore consemneaza faptul ca obinerea teritorilor s-a efectuat cu lacrimi si bucurie.  La inainterea spre Muntele Templului evrei au avansat cu sulurile Legii in brate cantand, plangand, dansand  si recitind rugaciunea Quadich sau Kaddish.     Acest general care conducea trupele israelite si care a fost calificat de unii ca un cinic pare sa fi afirmat atunci cand a intrat in Ierusalim si cand a inaintat pe Via Dolorosa ca exista ceva acolo la Ierusalim care nu mai exista nicaieri in lume.  Ca orasul si atmosfera care este acolo nu poate fi asociata cu nici un alt oras din lume.

Acum cand evreiii sarbatoresc Shavout si se pregateau sa sarbatoreasca din nou Ziua Ierusalimului au reaparut contestatarii, au reinceput atacurile violentele.   Fie ca Shalom sa devina o realitate aIerusalimlui si a Statului Israel.

AGONIA LUI ISUS

AGONIA LUI ISUS

JÉSUS DANS LE JARDIN DES OLIVIERS *** | Image jesus, Jésus christ, Chrétien

Evangheliile consemneaza agonia lui Isus in Gradina Ghetimani, Matei 26 : Marcu 14, sau in Gradina Maslinilor Luca 22 iar Ioan scrie despre un loc dincolo de paraul Chedron Evanghelia dupa Ioan 18.  Gradina se afla la Est de la iesirea din Ierusalim in drumul spre Betania.

Acesta este locul in care Isus traieste agonia Lui inainte de agonia de pe cruce.  Pe locul acesta se afla acum o biserica numita Basilica Agoniei.

Marcu 14

32 S-au dus apoi într-un loc îngrădit, numit Ghetsimani. Şi Isus a zis ucenicilor Săi: „Şedeţi aici până Mă voi ruga

33 A luat cu El pe Petru, pe Iacov şi pe Ioan şi a început să Se înspăimânte şi să Se mâhnească foarte tare.

34 El le-a zis: „Sufletul Meu este cuprins de o întristare de moarte; rămâneţi aici şi vegheaţi!”

35 Apoi a mers puţin mai înainte, S-a aruncat la pământ şi Se ruga ca, dacă este cu putinţă, să treacă de la El ceasul acela.

36 El zicea: „Ava – adică: Tată – Ţie toate lucrurile Îţi sunt cu putinţă; depărtează de la Mine paharul acesta! Totuşi, facă-se nu ce voiesc Eu, ci ce voieşti Tu.”

37 Şi a venit la ucenici, pe care i-a găsit dormind. Şi a zis lui Petru: „Simone, tu dormi? Un ceas n-ai fost în stare să veghezi?

38 Vegheaţi şi rugaţi-vă, ca să nu cădeţi în ispită; duhul este plin de râvnă, dar trupul este neputincios.”

39 S-a dus iarăşi şi S-a rugat, zicând aceleaşi cuvinte.

40 Apoi S-a întors din nou şi i-a găsit dormind; pentru că li se îngreuiaseră ochii de somn. Ei nu ştiau ce să-I răspundă.

41 În sfârşit, a venit a treia oară şi le-a zis: „Dormiţi de acum şi odihniţi-vă! Destul! A venit ceasul! Iată că Fiul omului este dat în mâinile păcătoşilor.

42 Sculaţi-vă; haidem să mergem; iată că se apropie vânzătorul!”

Interesant faptul ca Marcu nu a fost martor ocular si descrie scena cu mult realism si insistanta asupra agoniei lui Isus  « Sufletul meu este intristat de mparte » intr-adevar agonie.   Cererea adresata Tatalui de a indeparta de la el « paharul acesta » cand El parcursese cei trei ani de misiune stiind ca ceasul va veni, iar acum si aici stiind ca a venit. 

Luca 22 scena este prezentata cu inca mai mare intensitate. 

44 A ajuns într-un chin ca de moarte şi a început să Se roage şi mai fierbinte; şi sudoarea I se făcuse ca nişte picături mari de sânge care cădeau pe pământ.

45 După ce S-a rugat, S-a sculat şi a venit la ucenici; i-a găsit adormiţi de întristare.

Iar ucenicii erau adormiti de intristare.  

Luca consemneaza ingerul care vine in ajutorul Lui sa il intareasca.  

Dificil de inteles si totusi, pe de o parte Isus era omul, omul care urma sa sufere, care urma sa fie biciuit, batjocorit, rastingnit -moartea cea mai infama.  Iar  pe de alta parte Isus era Dumnezeu care se incarca de pacatul lumii intregi, El cel fara pacat este facut pacat pentru a elibera din pacat pe multi.  Pentru a-i duce de pe drumul condamnarii pe cel a iertarii, de pe drumul pierzarii, pe dumul rascumpararii, pe tot  cei care il vor urma si recunoaste jertfa Lui.  Pe cei care il vor imita in trairea lor terestra, care ii vor imita trairea si umblarea Lui pe pamant.   Si chiar aici in Gradina agoniei, exemplul este ca in orice moment de durere, de tulburare, de agonie de un fel sau altul ucenicul lui Isus de atunci sau de peste secole va gasi ajutor in apelul pe care il va face lui Dumnezeu in rugaciune, acceptand in acelasi timp voia lui Dumnezu cu toata increderea. 

Urmeaza arestarea, Isus este livrat si se livreaza celor care il vor condamna. Marele Preot o face crezand ca salveaza natiunea.  Prezentarea amanuntelor in cele patru Evanghelii este admirabila si absolut autentica.   Nimic nu apare  o poveste inventata.  

Asa cum poporul evreu a sarbatorit si sarbatoresc Iesirea din Egypt locul sclaviei, crestinii sarbatoresc eliberarea din sclavia pacatului.   Si tot asa cum poporul evreu in umblarea lui si-a construit locuri de aducere aminte crestinii si-au construit si ei.  Dupa cum s-a mentionat de la inceput, pe locul care a fost identificat ca Gradina Getimani s-a construit Bsilica Agoniei sau Basilica Agoniei sau Biserica tuturor natiunilor pentru ca a fost construita cu colborarea mai multor natiuni.

A fost apoi judecata,flagelarea, rastignirea,  din nour Evangheliile dau detali remarcabile, vii, indubitabile. 

Azi e vinerea tenebrelor dar parca eu as numi sambata, sambata tenebrelor daca nu va tretui sa o numim sambata asteptarii, a anticiparii, a sperantei.     

ISUS MARELE PREOT SAU RUGACIUNEA SACERDOTALA

083

In drumul spre Gobota , in drumul spre Calvar, spre cruce, sunt de semnalat cateva momente remarcabile intre care Rugaciunea Sacerdotala din Ioan 17. Se pare ca unii au numit-o in romaneste Rugaciunea Domneasca, dar Isus se roaga aici in calitate de Mare Preot

Prezint mai jos cateva spicuiri din felul in care intelege Joseph Ratzinger; Papa Benedict XVI,  in al treilea volum al cartii Jésus de Nazareth, acest episod bilblic.    Inca un eveniment din Evangheli cu ecouri profunde in Vechiul Testament, izvorind din Vechiul Testament, avind o intelegere mai clara in lumina legaturi indisolobile dintre cele dooua testamente.  Teama imi este ca prea adesea noi am separat cele doua testamente si nu am vazut ecolul unuia, implinirea unuia, lamurirea unuia in celalalt.  Continuitatea intre cele doua Testamente si legatura indisolubila intre cele doua Legaminte face ca avem aceeasi Biblie  cu evrei, dar mai mult ajuta la intelegerea si unuia si a celuilat, a celor doua Legaminte;  si reveleaza aspectul profund al Revelatiei pe care poate prea adesea noi l-am simplificat pina la a-l banaliza.

André Feuillet unul dintre marii exegeti biblici francezi din secolul XX pe care Joseph Ratzinger il cinteza de citeva ori in aceeasi carte, afirma ca Rugaciunea Sacerdotala a lui Isus nu poate fi inteleasa decit in contextul sarbatorii evreiesti Yom Kipur. Ritul acestei sarbatori cu un continut teologic foarte bogat este realizat in rugaciunea lui Isus, realizat in sens literal ritualul constind in realitatea pe care o reprezinta. Ceea ce fusese reprezentat pina aici in acte ritualistice devine realitate, o realitate definitiva, un act definitiv. (Joseph Ratzinger nu il citeaza ci il parafrazeaza).

Pentru a studia rugaciunea autorul revine la textul de baza din Levitic 16.23, 26-32.

In ziua aceea, ziua Ispasirii, Yom Kipur, Marele Preot prin sacrificiile respective (doi tapi pentru sacrificiul ispasitor, un berbec pentru arderea de tot si un vitel, (Lev.16.5), trebuie sa faca mai intii ispasire pentru sine, pentrru casa sa, adica casa sacerdotala si apoi pentru poporul Israel. Astfel să facă ispăşire pentru Sfântul Locaş, pentru necurăţiile copiilor lui Israel şi pentru toate călcările de lege, prin care au păcătuit ei. Să facă la fel pentru Cortul întâlnirii, care este cu ei în mijlocul necurăţiilor lor. (lev. 16.16)l.   Cu aceasta ocazia, singura in an, marele preot are voie sa pronunte inaiintea lui Dumnezeu numele interzis de pronuntat acela prin care Dumnezeu se reveleaza lui Mose la rugul aprins – acest nume prin care el se descopera lui Israel si care da acces la El. Scopul sarbatorii Yom Kipur este de a reda Israelului in urma curatirii, statutul de popor sfint, de a ii reamintii locul lui in lume, acela de popor a lui Dumnezeu in mijlocul lumii. Este vorba aici de unul dintre cele mai profunde semnificatii ale creatiei, acela de a da nastere unui spatiu in care dragostea si voia lui Dumnezeu sa primeasca un raspuns. Conform teologiei rabinice, ideea de a crea un popor sfint ca ”interlocutor”a lui

Dumnezeu si in comniune cu El preceda actul creatiei, a creeri lumii si sta la baza acestuia.   Cosmosul nu este creat pentru ca astrele sa se inmulteasca, ci el este creat pentru un spastiu in care sa se exprime alianta, legamintul cu Dumnezeu, pentru acest Da, expresie a dragostei lui Dumnezeu fata de om, expresie a dragostei dintre Dumnezeu si omul care raspunde dragostei lui Dumnezeu. Sarbatoarea ispasirii reinoeste de fiecare data aceasta realitate, aceasta armonie a sensului lumii, armonie tulburata de atitea ori de pacatul lumii.   Iata de ce Sarbatoarea Ispasiri este Culmea Anului Liturgic.  

Structura ritualistica descrisa in Levitic 16 este reluata in rugaciunea lui Isus. La fel cum Marele Preot trebuia sa faca ispasire pentru el insusi, pentru casta sacerdotala si pentru poporul Israel, Isus se roaga petnru El insusi, pentru ucenici si apoi pentru poporul Israel.   Pentru ucenicii si pentru toti cei care vor crede in El in urms propovaduirii ucenicilor, pentru biserica din toate timpurile (Ioan 17.20) El se sfinteste mai intii pe Sine procurind prin actul acesta de sfintenie, sfintirea tuturor celor care cred in El.  

…………………………………………………………………………………………………….

Teiologia din Ioan 17 corespunde perfect teologiei detaliate din Epistola catre Evrei.   Interpretarea ritualelor veterotestamentale in lumina lui Cristos constituie miezul Rugaciunii Sacerdotale.   Teologia lui Pavel este si ea orientata in acelasi sens Noi, dar, suntem trimişi împuterniciţi ai lui Hristos; şi, ca şi cum Dumnezeu ar îndemna prin noi, vă rugăm fierbinte, în Numele lui Hristos: împăcaţi-vă cu Dumnezeu! (2. Cor. 5>20).   Nu este oare adevarat ca realitatea de a fi oamenii nerecocilitati, neimpacati cu Dumnezeu, cu Dumnezeul tacut, misterios care pare absent fiind totusi omnipresent, constitue de fapt adevarata problema a lumii?  

Rugaciunea Sacerdotala a lui Isus este punerea in actiune a Zilei Ispasirii, este, am putea spune perpetua zii de reconciliere, de impacare a omului cu Dumnezeu. Nu este vorba aici, insista papa de o relatie intre rugaciunea lui Isus si eucharistie ci este vorba despre transformarea ritualului Zile Ispasirii in rugaiune. Este vorba de reinoirea cultului care viza purificareaTemplului. Jertfele de animale sunt depasite, devin obsolete si sunt inlocuite de ceea ce parintii greci ai biserici numeau thysia logike, jertfa ca si cuvint, pe care apostolul Pavel o numeste logike latrei. cultul model al cuvintului care corespunde ratiunii (Romani 12.1) Sau inteligentei conform traducerilor franceze.

Fara indoiala acest sacrificiu al Cuvintului care i-locul jertfelor nu este doar o vorba, nu sunt doar vorbe, Cuvintul aici nu este doar vorba omeneasca ci este cuvintul celui care este Logosul si care inglobeaza toate cuvintele umane in dialogul cu Dumnezeu, in dragostea Sa, in inteligent Sa.   Cunvintul acesta este mai mult decit un cuvint · 5 De aceea, când intră în lume, El zice: „Tu n-ai voit nici jertfă, nici prinos; ci Mi-ai pregătit un trup (Evrei 10.5; Ps. 40.7). Cuvintul este trup daruit, Cuvintul este singe varsat.

SAPTAMINA SFANTA

SAPTAMINA SFANTA

Triumphal Entry (Christ's Triumphal Entry into Jerusalem)

Pentru Biserica Romana, Biserica Vestica saptamina aceasta este Saptamina Sfanta in romaneste, Saptamina Mare.

Debuteaza cu Intrarea lui Isus in Ierusalim prevazuta de prorocii

.   Zaharia 9

9Saltă* de veselie, fiica Sionului! Strigă de bucurie, fiica Ierusalimului!

Iată că Împăratul tău vine la tine; El este neprihănit şi biruitor, smerit şi călare pe un măgar, pe un mânz, pe mânzul unei măgăriţe.

si reluata de evanghelisti : .  

Evanghelia dupa Ioan

12A doua zi, o gloată mare, care venise la praznic, cum a auzit că vine Isus în Ierusalim,

13a luat ramuri de finic şi I-a ieşit în întâmpinare, strigând: „Osana*! Binecuvântat este Cel ce vine în Numele Domnului, Împăratul lui Israel!”

             14Isus a găsit* un măgăruş şi a încălecat pe el, după cum este scris:

15„Nu* te teme, fiica Sionului; iată că Împăratul tău vine călare pe mânzul unei măgăriţe.”

Evangheliile Sinoptice ne dau mai multe detali cu privire la acest prim eveniment al Saptaminii Sfinte, adica a intrarii lui Isus in Ierusalim

Marcu 11

Intrarea în Ierusalim

1Când s-au apropiat de Ierusalim şi au fost lângă Betfaghe şi Betania, înspre Muntele Măslinilor, Isus a trimis pe doi din ucenicii Săi

2şi le-a zis: „Duceţi-vă în satul dinaintea voastră. Îndată ce veţi intra în el, veţi găsi un măgăruş legat, pe care n-a încălecat încă niciun om; dezlegaţi-

l şi aduceţi-Mi-l.

Dacă vă va întreba cineva: ‘Pentru ce faceţi lucrul acesta?’ să răspundeţi:

 ‘Domnul are trebuinţă de el.’ Şi îndată îl va trimite înapoi aici.”

4Ucenicii s-au dus, au găsit măgăruşul legat afară, lângă o uşă, la cotitura drumului, şi l-au dezlegat.

5Unii din cei ce stăteau acolo le-au zis: „Ce faceţi? De ce dezlegaţi măgăruşul acesta?”

6Ei au răspuns cum le poruncise Isus. Şi i-au lăsat să plece.

7Au adus măgăruşul la Isus, şi-au aruncat hainele pe el şi Isus a încălecat pe el.

8Mulţi oameni îşi aşterneau hainele pe drum, iar alţii presărau ramuri pe care le tăiaseră de pe câmp.

9Cei ce mergeau înainte şi cei ce veneau după Isus strigau: „Osana*! Binecuvântat este cel ce vine în Numele Domnului!

10Binecuvântată este Împărăţia care vine, Împărăţia părintelui nostru David! Osana în cerurile preaînalte!”

11Isusa intrat în Ierusalim şi S-a dus în Templu. După ce S-a uitat la toate lucrurile de jur împrejur, fiindcă era pe înserate, a plecat la Betania cu cei doisprezece.

Isus intra In Ierusalim pentru  implinirea partii finale si definitive a misiunii Sale.  In traducerile engleze ale Bibliei evenimentul este prezentat cu titlul de Intrare Triumfala.  Fara indoiala ca intentia nu era una de triumfalism pentru ca nimic de oridinul acesta nu gasim in atitudinea lui Isus sau in actiunile si discursurile Lui.  

Saptamina Sfanta este saptamina cea mai plina de evenimente consemnata in Evanghelii si fiecare eveniment are o seminificatie deosebita atat in ce priveste reafirmarea identitatii divine a lui Isus cat si a misiunii care ii fusese incredintata.   

Matei 21.12

Evanghelia dupa Matei consemneaza ca o prima actune dupa intrare, curatarea Templului.  Reamintesc ca gestul lui Isus nu este o reactie de furie spontana.  El venise cu biciul pregatit si pentru cei care vor sa faca din Isus doar Blandul Pastor este bine sa isi amineasca acest episod si inca cateva episoade radicale din Saptamina Sfanta sau Saptamina Mare cum ii spunem in Romaneste. 

Matei 21.18

Apoi blestemarea Maslinului care ii face pe ucenici sa puna intrebari dar Isus le aminteste importanta si puterea rugaciunii in loc sa le raspunda direct. 

Parabola Talantilor in Matei 25. 14 si discursul despre judecata si mai ales cel consemnat in Matei 25 incepand de la versetul 31 care pune mare accent pe implicarea ucenicului, a celui care il urmeaza pe Isus in grija pentru aproapele. 

Ultima Cina, Cina Pascala, momentul in care Isus mananca Pastele, adica Seder impreuna cu ucenicii aratand si prin aceasta cat de mult era inradacinat in Iudaism pentru ca Pastele _Pessah este cea mai mare sarbatoare a eveilor in sensul ca ea celebreaza iesirea di Egupt, trecerea de la statutul de sclav si spupus la om liber si mai apoi la daruirea Legii, pecetluirea alegerii poporului evreu ca popor unic purtator al unui mesaj unic, mesajul unui Dumnezeu Monoteist, Unul si Unic care face alianta cu un popor desemind poporul evreu ca unic si insarcinund-ul sa fie purtatorul acestei Aliante de-a lungul secolelor pana la sfarsitul veacurilor. Isus este un evreu. Isus implineste mai mult ca oricine altul aceasta mare insarcinare pe care o primeste poporul evreu odata cu liberarea din sclavie.

Ioan 12. 1-11  consemneaza masa luata cu Lazar pe care il inviase din morti si cu suorile lui? Martha si Maria. Maria care ii spala picioarele cu un parfum costisitor stargandu-le apoi cu paru lei, act de devotiune deosebita.  Iar Isus aminteste acest gest ca preambulul evenimentului care va urma. 

Evanghelia dupa Ioan consemneaza inaintea Cinei, inaintea, inainte de mancarea mieluli pascal, ritual observat si respectat de orice evreu oriunde s-ar gasi el, si Isus era evreu respectand credinta iudaica, spalarea picioarelor.  Gest in care Isus reaminteste intr-o alta maniera discursul din Matei 25.31.  Care trebuie sa fie atitudinea fata de aproapele ?  Cum trebuie tratat ?  Cum trebuie respectat ? Dar de data aceasta din judecator El este prezentat ca servitor, de la judecata la felul in care ucenicul lui Isus, acela care il urma atunci si Il va uurma peste veacuri, trebuie sa se comporte vis a vis de celalalt urmas a lui Isus. Acela care isi serveste, slujeste aproapele pana acolo incat ii spala picioarele, Exista in gestul acesta si o maniera de a-l primi pe celalalt pentru ca gestul era facut musafirilor primiti cu mare bucurie si onoare in Primul Testament. Musafirului care era onora ii se spala picioarele. Atitudinea de a servi si de a cauta binele celuilalt trebuia sa fie norma pentru urmasii lui Christos iar istoricii spun ca tocmai aceast fapt a contribuit in cea mai mare masura la raspandirea Crestinismului. Nu Edictul de la Milano, care era de fapt un Edict de tolaranta, nu vreo interventie sau favoare facuta de Imparatul Constatin dupa convertirea acestuia ci dragostea pe care urmasii lui Isus o aveau unii fata de altii. Adica dorinta de a veni in ajutorul celuilalt, de a se comporta fata de el in adevar si dreptate si nu un sentimentalism. A iubi pe aproapele nu este un sentimentalism ci actiunea de a il ajuta, de a-l trata corect si a-i veni in ajutor. Sa nu uitam ca in Faptele Apostolilor ni se relateaza ca noua comunitate pusese totul in comun?

Si fara indoiala tot in Saptamina Sfanta Isus anunta moartea si invierea Sa.  

Tot Evanghelistul Ioan ne face cunostinta cu Rugaciunea Saccerdotala, cea mai importanta rugaciune a lui Isus consemnata in Evanghelii.

Isus vine sa prezinte Imparatia, o alta Imparatie, Isus insusi este Imaratia si pezenta Lui inseamna prezenta Imparatiei, care devine reala in minunile facute de Isus, in vindecarile care le-a facut amintind ca Dumnezeu a creat o lume perfecta pe care omul a stirbit-o in atitudinea lui aroganta de autoproclamare, de a se crede el insusi dumnezeu. Imparatie care va fi prezenta dupa, moarte, inviere si inaltare prin prezenta uncenicilor care au rolul de a o duce pana la marginile pamintului.  Acesti unsprezece evrei alesi de Isus ca sa duca mesjaul Dumnezeului UNUL si UNIC pe toate meridianele lumii.

In situatia creata de aceasta criza sanitara anumite intrebari sunt inevitabile. In Belgia bisericile vor fi inchise de Paste, poate si in Germania, dar nu sunt suficient de informata. Ceea ce dictatorii comunisti nu au indraznit sa faca se petrece azi in democratie sub pretext de criza sanitara. In Franta crestinii au inca libertatea de a celebra Pastele si bisericile vor fi deschise. Cu atat mai mult sarcina ucenicului devine o urgenta.

CRACIUN

Acad. I.A.Pop: Crăciunul copilăriei

Spre deosebire de primii ani de după căderea regimului lui Ceaușescu, atunci când lumea noastră era așa de entuziastă la gândul că se poate întoarce pe deplin și pe față la Dumnezeu, fără opreliști și amenințări, azi sărbătoarea Crăciunului, pentru mulți români, din păcate, s-a laicizat. Nu-i vorbă, nici molima aceasta, care pare că ne copleșește, nu este un sfetnic bun pentru îndeplinirea celor sfinte, la marile sau micile praznice bisericești. Faptul se petrece, poate, din cauza fricii și lașității semenilor, din cauza măsurilor restrictive, unele deplin justificate, altele mai puțin. Ca istoric, știu că boala nu ne va îngenunchea pe toți (nicio boală nu ne-a copleșit vreodată pe toți), dar ca om simt că atmosfera este tot mai apăsătoare.


Și, totuși, nu ne este dat să ne plecăm în fața acestui mare necaz. Cât trăim, suntem meniți să fim ființe luptătoare, iar în postura de dascăli și de educatori avem – ca „datorie a vieții noastre” (Vasile Pârvan) – obligația să inoculăm în suflete valori, virtuți și încredere, aureolate de speranță. Iar Sărbătoarea Crăciunului este una bucuriei și a generozității.


Îmi aduc aminte ce însemna Crăciunul în vremea copilăriei mele, din anii regimului comunist. Nu am cunoscut atunci, între prieteni și cunoscuți, vreo familie care să nu fi ținut Crăciunul după rânduială, în zilele menite. Bunica mă pregătea cătinel, zi de zi pentru apropierea sărbătorilor, care începeau cu Sfântul Nicolae. Moș Nicolae venea și el cu daruri, dar numai pentru copiii buni și numai dacă ne curățam bine pantofii/ ghetele de cu seară și ne spuneam rugăciunea. Înainte de primul Sfânt Nicolae de care îmi amintesc, bunica m-a învățat să recit „Îngerelul”, mica poezie-rugăciune pentru copii: „Înger, Îngerelul meu/ Roagă-te lui Dumnezeu/ Pentru suflețelul meu/ Și în ziuă și în noapte/ Până-n ceasul cel de moarte …”. Nu înțelegeam fiecare cuvânt, dar, cu mintea deschisă și memoria de copil, rețineam repede și repetam mereu. Apoi am învățat „Tatăl nostru” și alte mici rugăciuni, mai pe înțelesul copilului care eram. Cu „Crezul” a fost mai greu, fiindcă este lung și mai anevoios de învățat pe de rost. Doar după ce am început să fiu atent la slujbele de duminică, am reținut pe rând pasaj după pasaj și din „Crez”.
Cu vreo trei săptămâni înainte de Crăciun, colindam cu toți ai casei, seara, ca la un fel de repetiții. Bunica și mama știau destule colinde (în Ardeal, pluralul era „colinzi”) ca să mă atragă, ca să-mi poată arăta harul lor, înțelepciunea din ele. Mama m-a învățat mai apoi, după ce crescusem și colinde de Paști, un fel de pricesne frumoase și duioase. Una începea cu versul „În joi seara după cină …”. Când bunica și mama își epuizau repertoriul, tata căuta, pe unde scurte, Radio Europa Liberă și urma un adevărat regal. Acolo, la Europa Liberă, am auzit pentru prima oară colinde religioase interpretate de „Corul Madrigal”, care avea voie să cânte și să imprime în țară doar colinde zise laice. M-au încântat de atunci și mi-au rămas dragi până azi „O, ce veste minunată!” – foarte populară în Transilvania, cu varianța „Ce vedere minunată!” – și „Moș Crăciun cu plete dalbe”. Și la școală, în clasele primare, eram pregătiți cumva de marea sărbătoare, dar de una laicizată aproape complet. Moș Crăciun devenea „Moș Gerilă”, iar în loc de ziua Nașterii Domnului era ridicată în slăvi ziua Anului Nou și Revelionul. Învățam și poezii „tematice”, de genul: „Prin nămeți, în ceas de seară/ A plecat către oraș/ Moș bătrân c-un iepuraș/ Înhămat la sănioară …”. Îmi amintesc că doamna învățătoare (pe atunci „tovarășa”), tot repetând ca să învățăm versurile, zicea câteodată, în loc de „moș bătrân”, „Moș Crăciun” și revenea, se corecta, se înroșea la față, de teamă să nu afle „stăpânirea” și să sufere consecințe. În după-amiaza de 24 decembrie, adică în Ajun, plecam cu bunica pe străzi, intram și în biserică ne uitam la slab luminatele vitrine, ca să treacă vremea până când mama și cu tata montau și împodobeau bradul. Nu-mi amintesc de vreun Crăciun de dinainte de 1989 fără brad împodobit cu globuri, cu nuci învelite în staniol, cu „artificii”, cu lumânări prinse frumos în suporturi special făcute. Globurile erau cam aceleași de la an la an, fiindcă banii erau puțini. Când apărea câte un glob nou, era pe dată remarcat. În loc de beteală, se puneau ghemotoace de vată în chip de zăpadă. Abia așteptam să vin acasă și să văd bradul adus de moșul în lipsa mea. De vreo câteva ori l-am văzut și pe moș, o dată fiind vorba chiar de tata, iar în alte dăți de un vecin, pe care l-am recunoscut după bocanci. Cadourile de sub brad erau modeste, dar mi se păreau atunci cele mai prețioase din lume. După ce am mai crescut, am avut ocazia să văd și să trăiesc Crăciunul la țară, adică pe Valea Someșului (la câțiva kilometri de Gherla) și abia atunci am înțeles ce înseamnă o ceremonie în care religiosul și laicul se împleteau în simfonia numită viață. Abia în sat oamenii trăiau Crăciunul în sensul lui divin și uman. Cete de feciori și de copii porneau încă înainte de a însera prin sat, începând de la capătul satului ca să ajungă la celălalt capăt. Copiii, osteniți, sfârșeau mai repede, cu jeburi (buzunare) pline de nuci, colaci, mere și bomboane, dar flăcăii nu se lăsau decât târziu, după miezul nopții. Nu era nimeni care să nu deschidă ușa (porțile erau întotdeauna deschise), fiindcă neprimirea colindătorilor era semn de nenoroc. În fapt, venirea cântăreților și urătorilor echivala cu intrarea Pruncului Iisus în fiecare casă pentru tot anul următor și intra în firescul vieții. Nimănui nu-i trecea prin cap să închidă ușa. A doua zi, la biserică, părintele și cantorii slobozeau din glasurile lor cele mai frumoase pricesne și colinde, cărora li se alătura mai tot satul. Acolo și atunci am înțeles ce voia să spună vorba „cu credință tare”. Tot acolo, în sat, preotul venerabil mi-a explicat ce însemna Nașterea Domnului și de la acest „moș” (pentru mine, pe atunci) am înțeles de ce Iisus era și om și Dumnezeu în același timp și de ce oamenii buni aveau în sine câte ceva și din omenia și din dumnezeirea Lui. Mai târziu, în primul an de liceu de la Brașov, eruditul și severul profesor de latină (dacă nu ar fi fost așa, nu cred că deveneam pasionat de limba lui Cicero) ne-a spus etimologia cuvântului „Crăciun”. Pentru el, ca și pentru unii dintre marii noștri lingviști (în ciuda unor dificultăți explicative), vorba românească „Crăciun” ar proveni din latinescul creatio, -nis, cu acuzativul singular creationem. Din această din urmă formă ar deriva Crăciunul românesc. Am luat explicația profesorului ca atare și mi-am însușit-o. Târziu, am văzut, însă, ce complicate erau lucrurile. Creatio însemna în latină (în latina târzie) și naștere, dovadă că în italiană pentru copil se folosește și cuvântul „creatura”. Obiecția teologică (a lui Alexandru Ciorănescu) adusă față de o asemenea origine, anume că ideea de „creație” sau de „naștere” este împotriva dogmei creștine nu rezistă pentru că poporul nu ține seama de dogme. Ca dovadă, în Occident, pruncul Iisus era numit în latina medievală cultă (inclusiv în cea bisericească) „Partus”, adică „născut”, iar „partorire” semnifică în italiană „a naște”. În plus, în mai toate limbile romanice, numele Crăciunului cuprinde ideea de naștere: Noël, Natale, Navidad, Natal etc. Alți specialiști aveau alte opinii și porneau de la alte cuvinte vechi sau chiar de la alte premise. Astfel, unii credeau că, fonetic vorbind, „Crăciun” ar putea să provină și din calatio, -onis, adică adunare a fidelilor unor culte precreștine, din colatio, -onis, prima zi din lună când preotul anunța sărbătorile (precreștine) din perioada următoare, din incarnatio, -onis (întrupare) etc. Sunt și opinii care consideră cuvântul acesta românesc ca fiind ivit din grecește sau substratul traco-dacic, pe motiv că el ar fi prezent în limbile slave din sud-estul Europei, în albaneză și în maghiară, adică pe unde au trăit tracii și rudele lor. Este greu de spus cu certitudine de sută la sută, dar originea latină a cuvântului Crăciun mi se pare și azi cea mai plauzibilă. El se află moștenit, în forme apropiate de forma noastră din dialectul daco-român, în toate celelalte trei dialecte ale limbii române și în acele limbi vorbite azi nu neapărat pe locurile unde au trăit tracii, ci unde au trăit străromânii (protoromânii), primul popor creștinat din aceste regiuni. La venirea slavilor în Balcani și apoi a ungurilor în Pannonia, românii timpurii și românii propriu-ziși aveau în sine cuvântul Domnului și fuseseră creștinați în limba latină. Asta înseamnă că ei aveau demult în limba lor un nume pentru sărbătoarea Nașterii Domnului. Nu se poate presupune – chiar dacă unii filologi s-au avântat să facă asta – că denumirea românească a sărbătorii Nașterii Domnului ar putea fi împrumutată de la slavi, din mai multe motive, unul fiind de ordin istoric și fiind decisiv: slavii s-au creștinat în urma românilor, ca, de altminteri, toate popoarele din vecine cu românii. Prin urmare, fenomenul a fost invers, adică natural: popoarele slave (și poporul maghiar) care au în limbile lor un cuvânt similar cu „Crăciun” l-au luat pe acesta de la străromâni și români, nu invers. Tulburătoare este asocierea la noi a cuvântului „moș” pe lângă „Crăciun”, fapt de o semnificație aparte, asupra căreia mi-a atras recent atenția doamna profesor dr. Aurelia Bălan-Mihailovici. „Mòschos”, în greaca veche are sensul de „vlăstar”, „mlădiță” și, prin analogie, „fiu”, „urmaș”. Verbul „a moși” înseamnă „a aduce pe lume moșul”, adică urmașul, copilul purtător de speranță. Prin urmare, „Moș Crăciun” însemna la origine „copilul născut” sau „copilul adus în lume”. Așadar „Moș Crăciun”, în ciuda imaginației copilărești care a copleșit înțelesul inițial, înseamnă „pruncul Iisus adus pe lume”, ființa aceasta mirifică fiind totuna cu Mântuitorul. Și așa, moșul copilăriei mele a devenit la maturitate, în chip rațional, pruncul Iisus. Dar în sufletul meu – care nu gândește, ci simte – el este tot un „bătrân cu plete dalbe”, bun și blând, iertător și îmbucurător. De altminteri, de când este lumea, bătrânii – dacă rămân cu judecata limpede – sunt un fel de copii înțelepți, senini și cuminți. Aceste interpretări variate ale cuvântului „Crăciun” și ale numelui de „Moș Crăciun” nu lămuresc în chip rațional lucrurile, ci – după vorba lui Lucian Blaga – „sporesc a lumii taină”.


Toate amintirile mele timpurii despre Crăciun le am din anii copilăriei și adolescenței, vârste petrecute de mine sub comunism. Inclusiv etimologia (relativă a) cuvântului „Crăciun” intră în aceste salvatoare amintiri. Regimul nostru comunist a fost rău, dar, din fericire, nu a putut distruge fibra acestui popor, cum s-a întâmplat la alte neamuri. Firește, au fost atunci și foarte multe abuzuri, încălcări, interziceri, popriri de sărbători și de ceremonii. Au fost și mulți activiști care au încercat să lovească crunt în credință și în biserică, a existat, fără îndoială, educație ateistă în școală și au fost și pedepse pentru cei prinși că încalcă noile rânduieli. Numai că mie, ca și lui Creangă odinioară, mi-a fost dat să mă împărtășesc din tradiția noastră religioasă din plin și să mă bucur că, pe vremea aceea, toți ai mei erau bine și sănătoși și că nimic major nu tulbura jocul copilăresc și nici farmecul acestei vârste. Nu au fost pe-atunci numai troglodiți și torționari, ci și foarte mulți oameni normali, traumatizați de soartă, dar cu frica lui Dumnezeu, oameni culți și educați, care ne-au transmis și nouă valorile lor de viață. Credința era alinarea noastră, speranța în izbăvirea de rău, de răul cotidian din societatea aceea. Iar Moș Crăciun, a cărui semnificație teologică reală nu o înțelegeam atunci, era pentru mine întruchiparea lui Dumnezeu (Pantocrator, cel pictat cu barbă albă pe cupola bisericii copilăriei) pogorât pe pământ „să ne mântuiască”. În dreaptă consecință, în cazul de față, „Moș bătrân” nu este deloc pleonastică, fiindcă „moșul” este Pruncul cel Mântuitor, fără început și sfârșit, „Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat”, un prunc minunat (adjectiv derivat din substantivul „minune”) menit să fie de orice vârstă, inclusiv de vârsta înțelepciunii.

CONCERT DE CRACIUN LA NOTRE DAME 2020

Ce este deosebit cu privire la acest concert este ca s-a petrecut in seara de ajung desi restaurarea catedralei nu e terminata si acoperisul domului nu este pus. A fost intr-un fel sub cerul liber iar participantii imbracati in consume de restauratori.

Magia Craciunului

MAGIA CRACIUNULUI

De ce magic ?  De ce atat de multa concentrare asupra Craciunului mult mai mult decat cea a Pastelor sarbatoare fara care Crestinismul nu ar fi Crestinism ?  Am pus-o poate pe seama zapazii.  Imi amintesc un Craciun la Chisinau in urma cu cativa ani, m -am trezit devreme si era o liniste in jur de parca auzeam razele lunii batand in ferestre.  M-am uitat pe geam si am vazut ca totul era acoperit de un covor alb.  Un covor gros de un alb imaculat – liniste.  Si totusi Craciunul este sarbatoarea magica si acolo unde nu este zapada niciodata sau doar foarte, foarte rar.   Deci magia Craciunului nu tine de zapada, nici de vremea de afara ci vine din alta parte.   De unde vine ?  Ei bine vine déjà din textele biblice.    Incepand cu anuntul facut Mariei semnalat de evanghelistul Luca a carui limbaj in sine este de o frumusete deosebita care tine putin de magic sau  feeric, de mister :

26În luna a şasea, îngerul Gavril a fost trimis de Dumnezeu într-o cetate din Galileea, numită Nazaret,

27la o fecioară logodităcu un bărbat, numit Iosif, din casa lui David. Numele fecioarei era Maria.

28Îngerul a intrat la ea şi a zis: „Plecăciune ţie, căreia ţi s-a făcut mare har; Domnul este cu tine, binecuvântată eşti tu între femei!”

29Tulburată foarte mult de cuvintele acestea, Maria se întreba singură ce putea să însemne urarea aceasta.

30Îngerul i-a zis: „Nu te teme, Marie; căci ai căpătat îndurare înaintea lui Dumnezeu.

31Şi iată că vei rămâne însărcinată şi vei naşte un Fiu, căruia Îi vei pune numele Isus.

32El va fi mare şi va fi chemat Fiul Celui Preaînalt; şi Domnul Dumnezeu Îi va da scaunul de domnie al tatălui Său David.

33Va împărăţi peste casa lui Iacov în veci, şi Împărăţia Lui nu va avea sfârşit.”

34Maria a zis îngerului: „Cum se va face lucrul acesta, fiindcă eu nu ştiu de bărbat?”

35Îngerul i-a răspuns: „Duhul Sfânt Se va coborî peste tine, şi puterea Celui Preaînalt te va umbri. De aceea, Sfântul care Se va naşte din tine va fi chemat Fiul lui Dumnezeu.

36Iată că Elisabeta, rudenia ta, a zămislit şi ea un fiu la bătrâneţe; şi ea, căreia i se zicea stearpă, este acum în a şasea lună.

37Căci* niciun cuvânt de la Dumnezeu nu este lipsit de putere.”

38Maria a zis: „Iată, roaba Domnului; facă-mi-se după cuvintele tale!” Şi îngerul a plecat de la ea.

Aparitia ingerului in fata Mariei este prezentata intr-un limbaj simplu, limpede frumos.  Aparitia unui inger sigur nu facea parte din cotidian desi o gasim de mai multe ori in Primul Testament, deci participa la ceea ce este magic in acest text. Maria se tulbura, tocmai pentru ca o asemenea aparitie nu facea parte din cotidian.  Pune o intrebare, nu se opune, nu se indoieste se supune nu cu o atitudine obscurantista ci cu o atitudine de credinta fata de Dumnezeu si daruire fata de umanitate pentru ca ea va fi purtatoarea Celui care aduce va mintuire lumii.  Prin nasterea lui Isus mintuirea se extinde de la evrei la lume nu trece de la evrei la lume.   Iar ea, tinara evreica din tinutul galileii este aleasa de Dumnezeu Yahwé ca purtatoare in sinul ei a Dummnezeului intrupat.   Isus se naste ca un copil semanind cu toti copii lumii si totusi se naste printre evrei.  El va afirma mai tarziu in Evanghelia dupa Ioan ca mintuirea vine de la evrei 

Ioan 4

22Voi vă închinaţi la ce* nu cunoaşteţi, noi ne închinăm la ce cunoaştem, căci** mântuirea vine de la iudei.

Faptul ca nu ne gasim in fata unei credinte obscurantiste este dovedit si de Cantarea Mariei pe care o gasim in versetele urmatoare si care este ca un fel de profetie :

Cântarea Mariei

39Maria s-a sculat chiar în zilele acelea şi a plecat în grabă spre munţi, într-o cetate a lui Iuda.

40A intrat în casa lui Zaharia şi a urat de bine Elisabetei.

41Cum a auzit Elisabeta urarea Mariei, i-a săltat pruncul în pântece, şi Elisabeta s-a umplut de Duhul Sfânt.

42Ea a strigat cu glas tare: „Binecuvântatăeşti tu între femei şi binecuvântat este rodul pântecelui tău.

43Cum mi-a fost dat mie să vină la mine maica Domnului meu?

44Fiindcă iată, cum mi-a ajuns la urechi glasul urării tale, mi-a săltat pruncul în pântece de bucurie.

45Ferice de aceea care a crezut; pentru că lucrurile care i-au fost spuse din partea Domnului se vor împlini.”

46Şi Maria a zis: „Sufletul meu măreşte pe Domnul

47şi mi se bucură duhul în Dumnezeu, Mântuitorul meu,

48pentru că a privitspre starea smerită a roabei Sale. Căci iată că, de acum încolo, toate neamurile îmi vor zice fericită,

49pentru că Cel Atotputernic a făcut lucruri mari pentru mine. Numele Lui este sfânt

50şi îndurareaLui se întinde din neam în neam peste cei ce se tem de El

51El a arătat putere cu braţul Lui; a risipit gândurile pe care le aveau cei mândri în inima lor.

52A răsturnat pe cei puternici de pe scaunele lor de domnie şi a înălţat pe cei smeriti

53Pe cei flămânzi i-a săturat de bunătăţi, şi pe cei bogaţi i-a scos afară cu mâinile goale.

54A venit în ajutorul robului Său Israel, căci Şi-a adus aminte de îndurarea Sa –

55cum făgăduise părinţilor noştri – faţă de Avraam şi sămânţa lui în veac.”

56Maria a rămas împreună cu Elisabeta cam trei luni. Apoi s-a întors acasă.

Tot in ordinul magoicului putem pune si versetele de mai sus care vorbesc despre faptul ca Ioan care va fi numit mai apoi Botezatorul a tresaltat de bucurie la auzirea vocii Mariei si ca Elisabeta recunoaste in Maria pe mama Mintuitorului sau.  Textul nu ne da nici un indiciu de cum ar fi ajuns Elisabeta la concluzia aceasta si ca in loc de a fi alarmata de faptul ca tinara adolescenta este insarcinata inainte de vreme o saluta cu respect si o recunoaste ca mama minuitorului ei. 

Evanghelia dupa Matei ne prezinta genealogia lui Isus incepand de la Avraam tocmai pentru a dovedi ca Isus era evreu, ca Isus este promisiunea facuta mai  intii poporului Israel, poporul ales. El este promisul, urmasul lui David. Tot in Evanghelia dupa Matei ni se spune ca atunci cand Isus trimite pe cei doisprezece in misiune le spune :

1Apoi, Isus a chemat* pe cei doisprezece ucenici ai Săi şi le-a dat putere să scoată duhurile necurate şi să tămăduiască orice fel de boală şi orice fel de neputinţă.

2Iată numele celor doisprezece apostoli:Cel dintâi, Simon, zis* Petru, şi Andrei, fratele lui; Iacov, fiul lui Zebedei, şi Ioan, fratele lui;

3Filip şi Bartolomeu; Toma şi Matei, vameşul; Iacov, fiul lui Alfeu, şi Levi, zis şi Tadeu;

4Simon* Canaanitul şi Iuda Iscarioteanul, cel care a vândut pe Isus.

5Aceştia sunt cei doisprezece pe care i-a trimis Isus, după ce le-a dat învăţăturile următoare: „Să* nu mergeţi pe calea păgânilor şi să nu intraţi în vreo cetate a samaritenilor** ,

6ci să mergeţi mai degrabă la oile** pierdute ale casei lui Israel.

7Şi* pe drum, propovăduiţi şi ziceţi: ‘Împărăţia cerurilor este aproape!’

Evanghelia dupa Luca ne prezinta genealogia lui Isus incepand de la Adam.  Prima pune accentul pe mintuirea poporului Israel care primise déjà Prima Alianta, Primul Legamint, a doua aminteste mintuirea lumii tot asa cum cartea Gensei incepe cu istoria creatiei si istoria umanitatii pentru a se concentra mai apoi spre istoria poporului Israel, care inca odata va fi beneficiarul Primului Legamint si cel prin care vine al Doilea Legamint pentru ca asa cum afirma filozolul francez Levinas, Israelul a imprumutat trup Fiului lui Dumnezeu sau Dumnezeu a ales o femeie dintre iudei ca sa fie purtatoarea Fiului sau.  Unii exegeti fac o paralela intre Templu unde locuia divinitatea si alegerea Mariei care va purta in sinul ei, in trupul ei pe Mesia, a doua persoana a Trinitatii.  

Magie, adica miracol.  Idea de miracol era mult mai prezenta atunci in Israel decat este prezenta azi in lume, o lume care vrea sa elimine tot ce depaseste puterea umana de a intelege.  O lume care prefera un Dumnezeu pe masura ei mai degraba decat un Dumnezeu care o depaseste. Inca odata supunerea simpla a Mariei nu este o supunere oarba ci o consimtire, aceea de a fi purtatoarea Mintuitorului lumii.  Mariei i s-a facut mare har, in traducere franceze se spune ca ea a fost coplestita de har.  Ea se tulbura si se bucura in acelasi timp. Harul este cel care aduce si produce adevarata bucurie.  Bucurie care depaseste realul si trece dincolo de material in spiritualitate.  

Trebuie sa remarcam de asemenea ca nastrea este un eveniment cosmic  prin aparitia ingerilor care canta  si terestru nu doar pentru ca mama era o tinara evreica,dar chiar local pentru ca pastorii, localnicii, vin sa o vada, sunt avertizati, devin partasi, o partasie locala a bucuriei si a magiei  ca apoi partasia sa se intinda prin vizita magilor  pana la marginile pamintului.   Cu nasterea lui Isus Legamintul devine universal pentru toti cei care cred, pentru toti ce care vor sa urmeze, sa imite pe Isus asa cum Pavel cerea noilor crestini sa calce pe urmele lui pentru ca el insusi calca pe urmele lui Isus.   Promisiunea lui Dumnezeu de un mostenitor al tronului lui David, accentuata de evanghelistul Matei, se implineste pentru ca Isus este regele asteptat si astfel prezentat de Matei, dar este si acela care va domni peste toate poparele si déjà din primele secole de Crestinism aceasta devine un fel de realitate pentru ca intregul bazin mediteranian devine crestin ca apoi Crestinsmul sa fie purtat pana la marginile pamintului indemn pe care il gasism tot in Evanghelia dupa Matei. O domnie diferita, o imparatie care nu apartine acestei lumii pentru ca o depaseste.

Magia Craciunului a inspirat poetii, pictorii, compozitorii nici un alt eveniment nu a inspirat atatea opere de arta.

Si chiar daca in timp, in ani, in secole si chiar in ultimele  decenii Craciunul a imprumutat din ceea ce era in jur in zilele noastre devenind poate prea comercial, magia ramine si se manifesta in luminile Craciunuli, in decoratii, in colinde, nasterea lui Isus a inspirat mai mult compzitorii decat oricare alt eveniment, si in spiritul de asteptare de parca fiecare ar fi in asteptarea unui miracol.  Fie ca acesta asteptare sa se transforme intr-o nastre si renastere a fiecaruia cu ocazia acestui Craciun nu ca cele de pana acum.   Un Craciun de care era cat pe ce sa fim privati. 

CRACIUN FERICIT. SA TRAIM INCA ODATA MAGICUL CRACIUNULUI

RUGACIUNILE LUI ISUS

 

Rugaciunile lui Isus III

 

Revenind la rugaciunile lui Isus este de remarcat ca exista o legatura intre rugaciune si post, legatura care este cu atat mai graitoare  acum cand incepe Postul Craciunului pe care Biserica Vestica nu il numeste Post dar in terminologia romana este numit post.

Pasajele cele mai importante  le gasim in Matei 4.2 si Luca 4.2

Atunci Isus a fost dus de Duhul în pustiu, ca să fie ispitit de diavolul

2 Acolo a postit patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi; la urmă a

flămânzit.

Luca 4.2

1 Isus, plin de Duhul Sfânt, S-a întors de la Iordan şi a fost dus de Duhul în pustiu,

2 unde a fost ispitit de diavolul timp de patruzeci de zile. N-a mâncat nimic în zilele acelea; şi, după ce au trecut acele zile, a flămânzit.

Episodul intervine dupa botezul lui Isus, momentul in care Isus se identifica inca odata cu omul, omul a carui pacat a venit sa il poarte, sa il ridice.  Iata Mielul lui Dumnezeu care ridica pacatul lumii……

Rugaciuea nu este mentionata in cele doua pasaje ci doar postul.  O legatura intre post si rugaciune o gasim in Matei 17. 21

21 Dar acest soi de draci nu iese afară decât cu rugăciune şi cu post.”

Marcu 9.29

29 „Acest soi de draci”, le-a zis El, „nu poate ieşi decât prin rugăciune şi post.”

Versetele citate nu ne spun care este legatura intre rugaciune si post dar practica si logica ne invata ca este vorba de o concentrare deosebita, de daruire, de partasie cu Cel caruia ne rugam.  Isus, a doua persona a Trinitatii, este exemplul perfect in ceea ce priveste imporanta acestei partasii. Inainte de fiecare din actunile Sale, petrece timp in rugaciune.  Cat despre rugaciunile publice Il gasism ruganduse in situatii cirmustantiale cum a fost inmultirea piinilor

Matei 14.19 si pasajele paralele din Evangheliile Sinoptice

19 Apoi a poruncit noroadelor să şadă pe iarbă, a luat cele cinci pâini şi cei doi peşti, Şi-a ridicat ochii spre cer, a binecuvântat, a frânt pâinile şi le-a dat ucenicilor, iar ei le-au împărţit noroadelor.

Isus arata dependenta lui fata de Tatal, Abba, YAHWE, inainte miracolului pe care il face.  

Episodul se repeta dar de data aceasta doar in fata ucenicilor la Ultima cina sau Cina cea de taina in

Matei 26.26

26 Pe când mâncau ei, Isus a luat o pâine; şi, după ce a binecuvântat, a frânt-o şi a dat-o ucenicilor, zicând: „Luaţi, mâncaţi; acesta este trupul Meu.”

Din nou solemnitate si anuntul unui eveniment care va schimba lumea.  

In acelasi capitol din  Evanghelia dupa Marei Il gaisim cantand cu ucenicii inainte de a pleca spre Muntele Maslinilor, din nou inainte de un eveniment, de data aceasta crucial.   Este vorba desigur de a canta psalmi asa cum se facea in Synagoga, asa cum se practica in pietatea iudaica.  Sa nu uitam ca Isus nu a venit sa anunte o alta religie ci a ramas in cea Iudaica pe care a practicat-o din copilarie pana la moarte.

Dar inaintea acestor ultime capitole trebuie amintit versetele in care citim ca Isus s-a rugat,din nou situatie circumstantiala, inainte de a alege pe cei 12 ucenici.    

Luca 6.12

12 În zilele acelea, Isus S-a dus pe munte să Se roage şi a petrecut toată noaptea în rugăciune către Dumnezeu.

13 Când s-a făcut ziuă, a chemat pe ucenicii Săi şi a ales dintre ei doisprezece, pe care i-a numit apostoli, şi anume:

Mai mult in Matei 9

37 Atunci a zis ucenicilor Săi: „Mare este secerişul, dar puţini sunt lucrătorii!

38 Rugaţi, dar, pe Domnul secerişului să scoată lucrători la secerişul Lui.”

Il gasim pe Isus asociind rugaciunea ucenicilor la rugaciunea Sa in indemnul pe care il face ucenicilor. 

Ca rugaciuni circumstatiale pot fi clasate si atitudinile lui Isus de a ridica ochii spre cer inainte de a face un miracol, de a infaptui o minune. 

31 Isus a părăsit ţinutul Tirului şi a venit iarăşi prin Sidon la Marea Galileii, trecând prin ţinutul Decapole.

32 I-au adus un surd care vorbea cu anevoie şi L-au rugat să-Şi pună mâinile peste el.

33 El l-a luat la o parte din norod, i-a pus degetele în urechi şi i-a atins limba cu scuipatul Lui.

34 Apoi, Şi-a ridicat ochii spre cer, a suspinat şi a zis: „Efata”, adică: „Deschide-te!”

35 Îndată i s-au deschis urechile, i s-a dezlegat limba şi a vorbit foarte desluşit.

36 Isus le-a poruncit să nu spună nimănui; dar cu cât le poruncea mai mult, cu atât Îl vesteau mai mult.

37 Ei erau uimiţi peste măsură de mult şi ziceau: „Toate le face de minune; chiar şi pe surzi îi face să audă, şi pe muţi să vorbească.”

Verbul folosit fiin estenaxen in greaca, care, dupa Samuel Bénetreau poate fi inteles ca o forma de rugaciune.  De remarcat aici si faptul ca aceste rugaciuni erau foarte scurte. 

La fel si in episodul din Ioan in care Isus inviaza pe Lazar, rugaciunea este minimala, Isus ridica ochii spre cer, faptul vorbeste de la sine. 

Ca si concluzie la acest scurt articol trebuie remarcate doua aspecte. Isus care se roaga singur, in liniste, cu discretie  si de multe ori perioade indelungate, uneori toata noaptea, si Isus care se roaga de fiecare data cand va intreprinde actunea de a face un miracol sau de a se pregati pentru un eveniment crucial pentru destinul omului.  Si unele si altele au insa greutatea sobrietatii. 

The Pandemics

Spiritual Warfare in a Pandemic

Clint Arnold — October 30, 2020

https://assets.biola.edu/4396738754672012438/article/5f931211b6f55f00012e5276/large_prayer_2.jpeg

Like all of you, I am looking forward to the end of this pandemic and when we can resume life on a normal basis. The Coronavirus has been more devastating than anything like it I have seen in my lifetime. It has taken over a million lives globally and has killed 220,000 in the United States. Among the lives it has taken was my next door neighbor who was a Biola graduate who had a significant inner-city ministry.

Nearly 2000 years ago, people living in the Lycus Valley of Asia Minor faced a devastating epidemic. Numerous people were sickened and died from the deadly virus afflicting the cities of Hierapolis, Colossae, Laodicea and beyond. The civic leaders of Hierapolis put together an official delegation to travel to the temple of Apollo just north of Ephesus to inquire about the cause of this plague and ask what could be done. The answer from the god was clear: the epidemic was caused by the wrathful displeasure of certain gods and underworld spirits. The solution: these gods and spirits needed to be appeased by a variety of libations and sacrifices.

Well, that was 2000 years ago and we know much better now. Evil spirits don’t cause epidemics, viruses do. And we don’t need to be concerned about evil spirits; we need a vaccine.

But wait. Doesn’t the Bible call Satan the destroyer—using the title Apollyon in Revelation 9? And doesn’t the evil one have the ability to carry out his destructive intent through plagues, epidemics and pandemics? He surely does. And his fingerprints can undoubtedly be found on the Coronavirus pandemic.

So how do we engage in Spiritual Warfare against the enemy of our souls and bodies in the midst of a pandemic? Ephesians 6—the key passage on spiritual warfare—gives us perspective and guidance on this. When it declares that, “our struggle is not against flesh and blood, but against the rulers, against the authorities, against the powers of this dark world and against the spiritual forces of evil in the heavenly realms,” we may not have thought about this previously in terms of afflicting us with a global pandemic. But it is very relevant to what we are facing.

Ephesians 6 presents seven different weapons that believers are given so that we can stand up against the evil one. The seventh weapon is perhaps the most important. It is foundational to all the other weapons and represents the essence of what spiritual warfare is all about. It is prayer. And prayer is calling on the Divine Warrior to fight on our behalf. It is what Paul means when he says to “be strong in the Lord and in the strength of his might.”

Paul mentions prayer last so that he can elaborate on it. He says, “pray in the Spirit on all occasions with all kinds of prayers and requests. With this in mind, be alert and always keep on praying for all the saints.” He mentions prayer four times and uses the word “all” or “always” four times. Let me suggest five different ways that this passage should help guide us to pray during this pandemic.

  1. The very recognition that the pandemic may be a manifestation of spiritual warfare should motivate us to pray. The realization that we face powerful and intelligent spiritual opposition working to cause us harm should motivate us to call on our God to fight for us. Psalm 91 says, « He who dwells in the shelter of the Most High will abide in the shadow of the Almighty. 2 I will say to the LORD, ‘My refuge and my fortress, my God, in whom I trust.’ For he will deliver you from the snare of the fowler and from the deadly pestilence.”
  2. Pray in the Spirit. The passage says, “pray in the Spirit on all occasions.” Before you pray, ask the Spirit of God to guide you into specifically how you should pray. Spend time being silent before God. Listen to the ways the Spirit may prompt you to pray.
  3. Pray for your brothers and sisters in Christ. The Scripture instructs us to “be alert and always keep on praying for all the saints.” The levels of anxiety are very high because of this virus and the widespread impact it is having. Combined with the daily tensions we are seeing in the political sphere, the intensifying social pressures related to racism, seeing friends and family lose their jobs, we are experiencing a perfect storm. I have been using the words of Psalm 57 to pray for my family, my church, and our faculty, staff and students at Talbot: “Be merciful to us, O God, be merciful to us. For in you we take refuge. In the shadow of your wings, we will take refuge, till the storms of destruction pass by. Send from heaven and save us. Send out your steadfast love and faithfulness.”
  4. Pray with people. After teaching spiritual warfare for over twenty years, I have come to the conviction that the most significant priestly ministry we can have as believers is praying with them. The evil one tries every angle to bring fear, discouragement, and despair and ultimately resignation. This is why Ephesians 6 says four times, “stand.” One of the most helpful ways we can pray for people is to ask God to impart his grace to them and to pray for his blessing over them. For some who are suffering a direct and powerful spiritual attack, it may be necessary to engage in warfare praying. Part of our authority in Christ is the ability to utter a direct command to a spirit and order it to stop and to leave. This is not being weird. It is recognizing spiritual realities as the Bible presents it and responding appropriately. This does not need to be dramatic; it can be as simple as calmly saying, “if there is a spirit causing this, I command you in the name of the Lord Jesus to stop this and to leave.” And I would encourage you to conclude such a time of prayer with asking for the filling of God’s Spirit.
  5. Pray for the spread of the Gospel. At the end of this passage, Paul says, “Pray also for me, that whenever I speak, words may be given me so that I will fearlessly make known the mystery of the gospel, for which I am an ambassador in chains. Pray that I may declare it fearlessly, as I should.” Scripture shows an unmistakeable pattern of God subverting what Satan intends for evil and turning it into a good. This pandemic has shown how vulnerable we are and how precarious life can be. Pray that God uses this to show people their need for him. Pray for caring boldness to share the hope of the Gospel with people you may know.

I pray that God may give us all a fresh glimpse of his power and his glory so that our hearts may be lifted up. And, ultimately, join me in praying that God may be exalted above the heavens and that his glory would be over all the earth.

RUGACIUNILE LUI ISUS

 

Rugaciunile lui Isus II

Rugaciuena ocupa o parte importanta din viata lui Isus evreul.   Adesea Biserica si bisericile au uitat sau au ignorat faptul ca Isus era evreu si inca odata ca el practica toate ritualurile iudaice si in primul rand  rugaciunea de trei ori pe zi asa cum cerea religia iudiaica de care el nu se dezice si careia nu i se opune.  

Evanghelistul Luca acorda cea mai mare importanta locului pe care il are rugaciunena in viata lui Isus.   In evanghelia scrisa de el este amintit de cele mai multe ori  ca Isus se ruga si tot in Evanghelia lui gasim si Rugaciunea Sacerdotala care este o rugaciune a lui Isus, originind cu El si care ocupa un capitol intreg.     Aici Isus isi asuma rolul de Fiu mijlocitor dar si cel de Divinitate.   Temele rugaciunii sacerdotale le veti gasi intr-un articol precedent pe acest blog.   Amintesc  de asemenea ca in rugaciunea Tatal Nostru Luca ne da o versiune abreviata pentru ca doxologia a fost adaugata mai tarziu Evangheliei dupa Matei.    Tot Luca este acela care mentioneaza ca Isus a petrecut o noapte in rugaciune ;

Luca 6.

12În zilele acelea, Isus S-a dus în munte să Se roage şi a petrecut toată noaptea în rugăciune către Dumnezeu.

Evanghelistii mentioneaza ca Isus se urca pe munte sa se roage.  Muntele aminteste Sinai, Legea, Legamintul.   Evanghelisti ne informeaza ca Isus se ducea sa se roage singur si intr-adevar este de remarcat ca nu il gasim in Evanghelii pe Isus rugandu-se impreuna cu ucenicii si totusi putem presupune ca a facut-o in rugaciunile comune de la Sinagoga unde se ragaseau fara indoiala impreuna.  Exista cateva texte in care Isus i-a ucenicii cu El atunci cand se duc sa se roage.   In textul despre  Schimbarii la fata, Isus duce cu El, din nou pe munte, Muntele Tabor, trei dintre ucenici dar nu ii gasem rugandu-se impreuna. 

Luca 9

28 Cam la opt zile după cuvintele acestea, Isus a luat cu El pe Petru, pe Ioan şi pe Iacov şi S-a suit pe munte să Se roage.

29 Pe când Se ruga, I s-a schimbat înfăţişarea feţei, şi îmbrăcămintea I s-a făcut albă strălucitoar

Matei 17. 1 si ce urmeaza prezinta acelasi episod fara a numi muntele.  

Marcu 9 de asemenea

28 Cam la opt zile după cuvintele acestea, Isus a luat cu El pe Petru, pe Ioan şi pe Iacov şi S-a suit pe munte să Se roage.

29 Pe când Se ruga, I s-a schimbat înfăţişarea feţei, şi îmbrăcămintea I s-a făcut albă strălucitoar

La fel si atunci cand Isus se duce in Gradina Ghetimani :

Matei 26

36 Atunci Isus a venit cu ei într-un loc îngrădit, numit Ghetsimani, şi a zis ucenicilor: „Şedeţi aici până Mă voi duce acolo să Mă rog.”

37 A luat cu El pe Petru şi pe cei doi fii ai lui Zebedei şi a început să Se întristeze şi să Se mâhnească foarte tare.

38 Isus le-a zis atunci: „Sufletul Meu este cuprins de o întristare de moarte; rămâneţi aici şi vegheaţi împreună cu Mine.”

39 Apoi a mers puţin mai înainte, a căzut cu faţa la pământ şi S-a rugat, zicând: „Tată, dacă este cu putinţă, depărtează de la Mine paharul acesta! Totuşi nu cum voiesc Eu, ci cum voieşti Tu.”

Marcu 14

32 S-au dus apoi într-un loc îngrădit, numit Ghetsimani. Şi Isus a zis ucenicilor Săi: „Şedeţi aici până Mă voi ruga.”

 33 A luat cu El pe Petru, pe Iacov şi pe Ioan şi a început să Se înspăimânte şi să Se mâhnească foarte tare.

Luca 22

39 După ce a ieşit afară, S-a dus, ca de obicei, pe Muntele Măslinilor. Ucenicii Lui au mers după El.

40 Când a ajuns la locul acela, le-a zis: „Rugaţi-vă, ca să nu cădeţi în ispită.”

41 Apoi S-a depărtat de ei ca la o aruncătură de piatră, a îngenuncheat şi a început să Se roag

In Predica de pe Munte Isus sugereaza ca in momentul rugaciune este de dorit ca cel care se roaga sa se inchida in camaruta lui si acolo sa se roage in secret, si Dumnezeu ii va raspunde in secret.  

3 Ci tu, când faci milostenie, să nu ştie stânga ta ce face dreapta,

4 pentru ca milostenia ta să fie făcută în ascuns; şi Tatăl tău, care vede în ascuns, îţi va răsplăti.

Luc 14.14;

5 Când vă rugaţi, să nu fiţi ca făţarnicii, cărora le place să se roage stând în picioare în sinagogi şi la colţurile uliţelor, pentru ca să fie văzuţi de oameni. Adevărat vă spun că şi-au luat răsplata.

6 Ci tu, când te rogi, intră în odăiţa ta, încuie-ţi uşa şi roagă-te Tatălui tău, care este în ascuns; şi Tatăl tău, care vede în ascuns, îţi va răsplăti.

Este deci vorba de a evita gesturi golite de semnificatie, de a evita fatarnicia, de a evita gesturile pentru a impresiona pe altii mai degraba decat de a se adresa lui Dumnezeu. 

Isus ii duce cu el pe cativa dinre ucenici, cei din cercul intim ca martori, am putea spune ; mai degraba decat ca parteneri de rugaciune,  imi permit sa afirm, pentru ca, rugaciunena comuna era cea, cele de la Sinagoga.   Chiar  in rugaciuena Tatal Nostru Isus foloseste o parte din rugaciunea Quadish, rugaciunea recitata in sinagogi la intrunirele de Shabat si incepe cu Tatal Nostru, nu Tatal Meu.

Isus se  retrage pentru rugaciune cel mai adesea, singur.   De ce singur ?   Evangheliile nu ne dau raspuns, autorul citat in precedentul articol, adica Samuel Bénetreau afirma ca trebuie sa admitem ca aceasta ramane un misterer. Un mister in relatia intre Tatal si Fiul afirma el.

De remarcat de asemenea freceveta cu care Isus se ruga Isuscat si durata rugaciunii. 

Luca 6

=2 În zilele acelea, Isus S-a dus pe munte să Se roage şi a petrecut toată noaptea în rugăciune către Dumnezeu.

Matei 14

23 După ce a dat drumul noroadelor, S-a suit pe munte să Se roage, singur la o parte. Se înnoptase, şi El era singur acolo.

Marcu 6

46 După ce Şi-a luat rămas bun de la norod, S-a dus pe munte ca să Se roage.

Samuel  Benetreau se intreaba daca eficacitatea rugaciunii depinde de durata.  Ei bine limbajul nu mi se pare adecvat.  Cand vorbim de rugaciune nu putem vorbi de eficacitate.   Isus petrecea timp indelungat in rugaciune pentru ca rugaciunea insemna  a se pune in prezenta lui Dumnezeu iar El cauta prezenta Tatalui ;  Fiul cauta prezenta Tatalui. Mai apoi primii crestini au imitat comportamentul lui Isus mai ales in cadrul ordinelor monastice in care se practica si astazi.  Imi amitesc momente petrecute in Manastirea Protestanta de la Versailles cand intram pentru ceea ce se numeste officiu, termen  imprumutat din Iudaism.   Fiecare intra in liniste si ramanea in tacere minute in sir, zece – cincisprezece minute, dupa care una dintre calugarite incepea cu o cantare piano si o meditatie simpla dar profunda care era inclusiva ; nu pentru ea si nu doar pentru comunitatea lor ci pentru toate comunitatile crestine.  Prezenti, eram patrunsi de o pietate deosebita si de dorinta de cainta, de pocainta dar si de bucurie in prezenta lui Dumnezeu.   

Zilele acestea in orasul francez Nice au fost ucise trei persoane in catedrala – bazilica din Nice care se afla in centru orasului. Persone care erau acolo sa se roage la ora dimineatii.   Au fost ucise de un terorist.  In secolul XXI oameni sunt ucisi in Franta, pentru credinta crestina.  De necrezut, de neimaginat.  Iata ca unii platesc cu viata faptul ca se roaga, faptul ca se duc intr-un anumit loc pentru a se ruga.   Si totusi, si totusi indemnul tuturor, al preotilor in primul rand dar si a unor oameni politici cat si a unor jurnalisti a fost ca fiecare sa ramina ferm in credinta crestina si sa foloseasca orice ocazie pentru a o manifesta.  Bine ar fi daca momentele acestea care au bulversat o natiune sa fie un punct de plecare ca aceasta natiune sa se intoarca la surse, la apa vietii, la ceea ce a construit-o. 

Va continua

HOMAGE A SAMUEL PATY

 

L’Esprit de liberté vit

Un professeur est mort pour avoir assumé pleinement sa vocation : servir la liberté. Il éveilla ses élèves à quitter les idées toutes faites, pire encore, ces amalgames nourrissant les rentes perfides des illusions et des intégrismes meurtriers de l’humain.

Qu’est-ce que l’enfer, si ce n’est le lieu de l’enfer-mement.

Un professeur est mort, décapité par un jeune individu dramatiquement instrumentalisé par des êtres ignobles, assignant le prophète à leur sombre et funeste dessein : mettre les valeurs de notre République sous la coupe d’un autre temps qui n’aurait jamais dû exister.

Un professeur est mort après avoir été sali par des mensonges diffusés sur des réseaux sociaux qui, lâchement, profitant de l’anonymat, se défoulent et déversent des insultes, accompagnées d’appels à la haine.

Un professeur est mort pour faire comprendre que transmettre un savoir n’est pas seulement un passage des acquis, mais une invitation à quitter cette part d’animalité qui, s’immisçant en chacun, fait obstacle à la lumière de la liberté.

Un professeur est mort pour avoir montré des dessins qui l’ont désigné comme un homme à abattre par des suppôts de l’esclavage refusant que la liberté fasse école.

Un professeur est mort. C’est toute la Communauté enseignante qui se lève, meurtrie par ce lâche attentat, fière, à juste titre, que l’un des siens, menacé, n’ait pas transigé avec la liberté d’expression, offrant un cours magistral afin que l’esprit vive.

Les forces du mal sont si brutales et monstrueuses qu’elles peuvent, à un moment, faire vaciller. Seulement, l’esprit est là, il sera toujours là pour faire surgir l’inattendu qui a pour nom l’espérance ; jamais elle ne s’éteindra tant qu’il y aura des hommes, comme Samuel, qui veillent.

Il ne s’agit pas de se détourner de la vie, mais d’y entrer ; seul, l’esprit l’autorise.

Sur des bancs, dans des collèges et lycées, que d’élèves recueillent ce trésor de la part de professeurs refusant de mettre au ban cette valeur si essentielle, créatrice d’une raison d’être comme Samuel le leur a appris.

Albert Camus dit que la liberté est la seule valeur impérissable de l’histoire.

Alors, Professeur, cher Samuel, au Panthéon des valeurs qui bâtissent notre civilisation, vous demeurerez cet éclaireur de lumière.

Bernard Devert

RUGACIUNILE LUI ISUS I

RUGABIUNILE LUI ISUS I

S-au scris cartii despre lucrarea lui Isus, despre minunile facute de Isus, despre parabolele lui Isus. Nu s-a scris mult despre rugaciunile lui Isus; Samuel Bénétrau fost profesror de Noul Testament si fost decan al Facultatii de Teologie Evanghelica de la Vaux sur Seine care ne-a parasit in urma cu catava vrem, a scris comentarii la Epistola catre Romani si Epistola catre Evrei, intre altele dar si o carte despre rugaciunile lui Isus din care vreau sa prezint anumite extrase.   Dar inainte de a o face revin la ceea ce am scris in articolele  precedente, Isus evreul si poporul ales cat si in articolele in limba franceza,  adica la faptul ca atunci cand vorbim despre Isus vorbim de un evreu. 

Dumnezeu  s-a revelat prima oara poporului evreu  mai intii prin apelul care il face lui Avram habiru .   Termenul habiru este folosit pentru prima oara in Biblie la adresa lui Avram si de acolo derivatul evreu.  De consemnat faptul ca  in urma acestei revelatii, care nu pare dramatica dar care are un efect deosebit asupra lui Avram care  raspunde, paraseste tara in  care se afla,  Haran,  pentru  o tara pe care nu o cunoaste si care ii era colplet straina., o tara in care el va fi strain si tolerat, pe care o paraseste temporar din cauza foaetei pentru a merge in Egypt, se deschide o etapa deosebita in istoria omenirii.     Ascultarea lui Avram care devine mai apoi Avraam va da nastere unei mari epopei, epopea  poporului evreu care este epopea  cea mai captivanta din istoria omenirii. Asa cum am scris in articolele in limba franceza, epopea  istorica a poporului evreu este unica in istoria umana.  Marek Halter  se intreaba daca Avraam a fost constient  de faptul ca in ascultarea lui, in pasul in necunoscut pe care il face raspunzind chemarii unui Dumnezeu necunoscut, pentru ca Avraam era pagan, era  el constient ca incepe epopea cea mai incredibila din istoria umana. Abraam savait –il qu’il entamait une épopée nouvelle dans l’histoire des hommes ?  De cette errance un peuple allait naitre, le peuple des Hébreux, qui par son petit fils Jacob, deviendra celui d’Israël.  

Dumnezeu se reveleaza din nou mai tarziu si face Legamintul de la Sinai, cu poporul evreu iesit din captivitatea egiptiana.  Trebuie amintit ca acesta nu este primul legamint din punct de vedere cronologic   pentru ca avem cateva legaminte inainte si amintidu-l pe Avraam trebuie sa notam legamintul cu Avraam in Geneza 12,

1 Domnul zisese lui Avram: „Ieşi din ţara ta, din rudenia ta şi din casa tatălui tău şi vino în ţara pe care ţi-o voi arăta.

2 Voi face din tine un neam mare şi te voi binecuvânta; îţi voi face un nume mare şi vei fi o binecuvântare.

3 Voi binecuvânta pe cei ce te vor binecuvânta şi voi blestema pe cei ce te vor blestema; şi toate familiile pământului vor fi binecuvântate în tine.

4 Avram a plecat, cum îi spusese Domnul, şi a plecat şi Lot împreună cu el. Avram avea şaptezeci şi cinci de ani când a ieşit din Haran.

5 Avram a luat pe Sarai, nevasta sa, şi pe Lot, fiul fratelui său, împreună cu toate averile pe care le strânseseră şi cu toate slugile pe care le câştigaseră în Haran. Au plecat în ţara Canaan şi au ajuns în ţara Canaan.

6 Avram a străbătut ţara până la locul numit Sihem, până la stejarul lui More. Canaaniţii erau atunci în ţară.

7 Domnul S-a arătat lui Avram şi i-a zis: „Toată ţara aceasta o voi da seminţei tale.” Şi Avram a zidit acolo un altar Domnului care i Se arătase.

8 De acolo a pornit spre munte, la răsărit de Betel, şi şi-a întins cortul, având Betelul la apus şi Ai la răsărit. A zidit şi acolo un altar Domnului şi a chemat Numele Domnului.

Si Avram a zidit un altar, un loc de aducere aminte, loc care sa marcheze un eveniment; revelatia  lui Yahwe,  pentru asi aminti, pentru a nu ramine uitat.   Un rabin spunea ca Yahwe   s-a revelat lui Avram si de-a lungul istoriei poporului iesit din Avraam, nu Ismail, nu Esau ci Iacob pentru ca stia ca ei vor fi cei care vor transmite. 

Pentru ca  din cei iesiti din Avraam nu toti sunt alesi, asa cum reiese din  

Romanii 9

11 Căci, măcar că cei doi gemeni nu se născuseră încă şi nu făcuseră nici bine, nici rău – ca să rămână în picioare hotărârea mai dinainte a lui Dumnezeu, prin care se făcea o alegere, nu prin fapte, ci prin Cel ce cheamă –

12 s-a zis Rebecăi: „Cel mai mare va fi rob celui mai mic”,

 şi, măcar că sunt sămânţa lui Avraam, nu toţi sunt copiii lui Avraam; ci este scris: „În Isaac vei avea o sămânţă care-ţi va purta numele.”

8 Aceasta înseamnă că nu copiii trupeşti sunt copii ai lui Dumnezeu; ci copiii făgăduinţei sunt socotiţi ca sămânţă.

9 Căci cuvântul acesta este o făgăduinţă: „Pe vremea aceasta Mă voi întoarce, şi Sara va avea un fiu.”

10 Ba mai mult, tot aşa a fost cu Rebeca. Ea a zămislit doi gemeni numai de la părintele nostru Isaac.

13 după cum este scris: „Pe Iacov l-am iubit, iar pe Esau l-am urât.”

Yahwe se reveleaza poporului Israel si tot printre evei hotaraste sa se faca trup, Si Cuvintul s-a facut trup…… Cuvintul s-a facut trup intr-un evreu numit Isus din Nazaret.  De aceea cand incercam sa analizam sau sa luam ca exemplu rugaciunile lui Isus trebuie sa tinem cont de faptul ca El era un evreu nasctut printre evrei si crescut si instruit in religia si credinta iudaica pentru ca nu separam religia de credinta, separarea lor este o aberatie.    Cand se ruga  in Sinagogi El se ruga rugaciunile evreiesti care existau la ora respectiva si corpul lor principal o constitue Psalmii, dar nu numai pentru ca evreii aveau rugaciuni care includea totul, fiecare moment al zilei  incepand cu aurora si sfarsind cu apusul.

In studiul sau despre rugaciunile lui Isus Samuel Bénétreau abordeaza si el, pentru inceput, rugaciunile evreiesti si aminteste ca Isus a crescut si a fost educat ca evreu.  Isus a fost educat in religia Iudaica si ca atare El se comporta si actioneaza ca un evreu ceea ce dovedeste inradacinarea lui puternica in religia iudaica incepand cu recunoastrerea faptului ca Dumnezeu este creatorul cerului si al pamantului, al intregului univers. Religia iudaica recunoaste si aminteste in rugaciune maretia lui Yahwe creator si stapin al universului dar care este in acelasi timp un Dumnezeu personal pentru ca fiecare evreu poate sa isi ridice vocea spre El iar  El nu va ramine indiferent. 

Samuel Bénéteau afirma ca in studierea vietii de rugaciune a lui Isus trebuie tinut cont mai intii de rugaciunile cotidiene din Iudaism pe care Isus le-a rostit si folosit.    In Evanghelia dupa Marcu capitolul 1 versetul 35 evanghelistul consemneaza faptul ca Isus se ducea dis de dimineata sa se roage. El se ruga rugaciunea care se numeste  chel cha har, rugaciune rostita in zorii zile si care se mai numeste rugaciunea lui Avraam.    Rugaciunea de dimineata contine binecuvantari aduse Legii, celor cinci carti atribuite lui Moise, binecuvintari pronuntate asupra Templului si Ierusalimului. 

Urmata la amiaza de rugaciunea Amida, care se mai numeste rugaciuena lui Isac.   Amida fiind rugaciunea cotidiana cenrala care se pronunta stand in picioare si cu umerii acoperiti de fularul care se unumeste Talith.  In aceasta rgaciune de la mijlocul zilei sunt recitati Psalmi 84 ; 141 : 144.  

Rugaciunea Amida contine zece binecuvintari.  Iata primele trei :

  1.   Binecuvantat esti tu Yahwe, Dumnezeul nostru si Dumnezeul parintilor nostrii Avraam, Isac si Iacob.    Un Dumnezeu mare si infricosator.  El Elyon, creaturul cerului si al pamintului, aparatorul nostru si al parintilor nostrii.   Speranta nostra din generatie in generatie.    Binecuvantat esti tu Yahwe.  
  • Tu esti un Dumnezeu care ai putere, tu umilesti pe orgoliosi si intarest pe cei slabi.  Tu judeci pe cei care persecuta pe altii.  Tu existi din eternitate, tu inviezi mortii, tu poruncesti vintului si tu faci sa cada ploia, tu hranasti pe cei vii.       

In Evanghelia dupa Luca capitolul 10. 26-27, Isus aminteste rugaciunea Shema Israel, da rugaciuena, pentru ca ea este rostita ori de cate ori evreii se intrunesc la Sinaboga.    26 Isus i-a zis: „Ce este scris în Lege? Cum citeşti în ea?”

27 El a răspuns: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu toată puterea ta şi cu tot cugetul tău; şi pe aproapele tău ca pe tine însuţi.”

Fapte 3.1 confirma ca primele comunitati crestine au retinut aceste rugaciuni

1 Petru şi Ioan se suiau împreună la Templu, la ceasul rugăciunii: era ceasul al nouălea.

Va continua